Krishnamurti: Conversaţii cu dr. Allan W. Anderson -Partea I

Sursă film: J. Krishnamurti ONLINE

„În căutarea de noi cunoştinţe, în manifestarea dorinţelor noastre de a acumula, ne pierdem iubirea, ni se toceşte sentimentul frumuseţii şi sensibilitatea faţă de cruzime; devenim din ce în ce mai specializaţi şi din ce în ce mai puţin integraţi. Înţelepciunea nu poate fi înlocuită de cunoştinţe şi nici un fel de explicaţii, nici o acumulare de fapte, nu vor elibera omul de suferinţă. Cunoaşterea este necesară, ştiinţa îşi are locul ei; dar, în cazul în care mintea şi inima sunt sufocate de cunoştinţe şi în cazul în care cauza suferinţei este doar elucidată, viaţa devine zadarnică şi lipsită de sens. Şi nu asta ni se întâmplă, majorităţii dintre noi ? Educaţia noastră ne face tot mai superficiali; nu ne ajută să descoperim resorturile profunde ale fiinţei noastre, iar vieţile ne sunt din ce în ce mai discordante şi pustii. Informaţia – cunoaşterea faptelor – deşi în continuă creştere, este, prin însăşi natura sa, limitată. Înţelepciunea este infinită, fiindcă ea include cunoştinţele şi modul de acţiune; dar noi ne agăţăm de o ramură şi credem că este tot copacul. Prin cunoaşterea parţială, niciodată nu putem realiza bucuria întregului. Intelectul nu ne poate conduce, niciodată, la întreg, pentru că este doar un segment, o parte.”

 J. Krishnamurti (1895-1986),

Education and the Significance of Life, p. 66

Începând cu această postare, iniţiez, tot prin bunăvoinţa Fundaţiei Krishnamurti, un proiect mult mai amplu, de traducere a circa 18 ore de conversaţii, purtate în luna februarie a anului 1974, între Jiddu Krishnamurti şi dr. Allan W. Anderson, profesor de studii religioase la Universitatea de Stat din San Diego, California, specializat în scripturi indiene şi chinezeşti şi tradiţia profetică, subiectul abordat de primul episod fiind cel al cunoaşterii şi rolului ei în transformarea fiinţei umane.

Trebuie să recunosc că prefer această serie amplă de convorbiri, celor pe care le-am tradus deja, din mai multe motive:

1. Seria „The Nature of the Mind”, aşa cum îi spune şi numele, deşi beneficiază de colaborarea a două genii recunoscute, actualmente, pe plan mondial, fizicianul David Bohm şi biologul Rupert Sheldrake, se limitează numai la subiectul minţii umane, chiar dacă tratează, tangenţial şi alte subiecte care intervin, inevitabil, în conversaţie.

2. Cea de-a doua serie, tradusă de mine, „Beyond Myth and Tradition”, tratează o gamă foarte diversă de probleme ale fiinţei şi societăţii umane, dar, pe de o parte, beneficiază de un spaţiu restrictiv de prezentare, iar, pe de altă parte, selecţia efectuată de regizori a însemnat alegerea - din contextul unor prezentări integrale, mult mai vaste - acelor declaraţii ale lui Krishnamurti care se potriveau subiectului declarat al fiecărui episod în parte, eliminând astfel cursivitatea prezentării ideilor în sine.

3. Interesul pentru actuala serie mi-a fost trezit tocmai de citarea, fragmentată, a acestor convorbiri, în cadrul seriei anterioare şi, deşi nu am avut timpul necesar vizionării ei, în totalitate, sunt absolut convins că, prin durata şi omogenitatea ei, va fi mult mai relevantă, cuprinzând, într-o sinteză vizuală fireşte, mult mai multe dintre învăţăturile maestrului.

În aceeaşi ordine de idei, recunosc că sunt extrem de curios să urmăresc etapele convertirii graduale a unei personalităţi de talia profesorului universitar Allan W. Anderson, care, încă din acest prim episod, pare să-şi piardă, treptat, din aplombul moderatorului versat în probleme religioase, cedând, uluitor, tot mai mult teren în faţa logicii imbatabile a lui Krishnamurti, urmând să recunoască, într-un final, aşa cum ştim din seria anterioară, că el însuşi a suferit, astfel, o transformare spirituală profundă.

Krishnamurti: Eleventh Talk at Rajghat, December 22, 1952

„Vă amintiţi că am vorbit despre frică. Acum, oare frica nu este responsabilă şi de acumularea de cunoştinţe ? Este un subiect dificil şi, ca atare, haideţi să vedem dacă îl putem parcurge, cu mare grijă, luând în considerare toate aspectele. Aşa cum tocmai am afirmat, teama ia forma cunoaşterii şi de aceea fiinţele umane au acumulat cunoştinţe şi venerează cunoaşterea. Ele consideră cunoaşterea ca fiind foarte importantă în viaţă – cunoaşterea a ceea ce s-a întâmplat, cunoaşterea a ceea ce va urma să se întâmple, cunoaşterea nu numai ştiinţifică, ci şi aşa-zisa cunoaştere spirituală. Întreg procesul acumulării, graduale, de informaţii devine ceva ce noi venerăm drept cunoaştere. Oare asta nu provine tot din cauzele  fundamentale  ale  fricii ? Noi credem că, dacă n-am cunoaşte, am fi pierduţi, n-am şti cum să ne purtăm, n-am şti cum să ne comportăm. Deci, treptat, prin experienţele şi credinţele altor oameni, prin propriile noastre experienţe, prin cunoştinţele cuprinse în cărţi, prin ceea ce au afirmat înţelepţii, clădim treptat cunoaşterea, care devine tradiţie şi, în spatele acelei tradiţii, în spatele acelei cunoaşteri, ne aflăm refugiul. Credem că această cunoaştere este esenţială; credem că, fără această cunoaştere, vom fi pierduţi, nu vom şti ce să facem.

Când vorbim despre cunoaştere, ce înţelegem prin cunoaştere ? Ce anume ştim ? Ce anume ştiţi, când luaţi în considerare, de fapt, cunoştinţele pe care le-aţi acumulat ? Ce anume ? La un anumit nivel, cunoaşterea este importantă, aşa cum ar fi ştiinţa, tehnologia, dar, dincolo de ea, ce anume ştim ? Aţi considerat, vreodată, acest proces al acumulării drept cunoaştere ? Ce anume trece de examinările voastre, ce anume studiaţi ? Este necesară, nu-i aşa, la anumite nivele, fiindcă fără cunoştinţe de matematică, geografie, istorie cum poate fi cineva inginer sau om de ştiinţă ? Toate contactele sociale sunt clădite pe cunoaştere şi n-am fi capabil să ne câştigăm traiul fără ea, deci acel gen de cunoaştere este esenţial. Dincolo de ea, ce cunoaştem însă ?

Aşa cum spuneam, cunoaşterea este esenţială la anumite nivele ale vieţii, pentru a putea supravieţui. Dar, dincolo de ea, care este natura cunoaşterii ? Ce vrem să spunem atunci când afirmăm că este necesară în descoperirea lui Dumnezeu sau cunoaşterea este necesară pentru a ne cunoaşte pe noi, înşine sau cunoaşterea este esenţială pentru a ne găsi calea prin tumultul vieţii ? Aici, prin cunoaştere, înţelegem experienţă. Ce anume experimentăm ? Nu cumva această cunoaştere este folosită de ego, de ‚sine’, pentru a se auto consolida ? Să zicem, de exemplu, că am atins un anumit statut social. Acea experienţă, succesul ei, prestigiul ei, îmi conferă un anumit sentiment de siguranţă, de confort; şi, ca atare, cunoaşterea succesului meu, cunoaşterea fiinţei mele, a puterii mele, a poziţiei, faptul că sunt cineva, consolidează acel ‚sine’, nu-i aşa ? Deci, folosim cunoaşterea ca mijloc de consolidare a ego-ului, a sinelui. Nu aţi observat cărturarii sau profesorii ce grozavi se consideră ? Cum acea cunoaştere le conferă sentimentul expansiunii sinelui, acel: ‚Eu ştiu şi tu nu ştii; am mai multă experienţă şi tu nu ai.’ Deci, treptat, cunoaşterea, care nu este decât informaţie, este folosită orgolios şi devine subzistenţa, hrana, alimentul ego-ului, al sinelui. Fiindcă ego-ul nu poate exista fără o anumită formă de dependenţă parazitară.

Savantul îşi foloseşte cunoaşterea pentru a-şi alimenta vanitatea, pentru a se simţi cineva; la fel face şi cărturarul, la fel face şi profesorul, la fel fac şi părinţii, la fel face şi un guru – cu toţii vor să fie cineva în această lume. Deci, se folosesc de cunoaştere ca de un mijloc, în acest sens, pentru a-şi împlini acea dorinţă şi, atunci când îi examinezi, când treci dincolo de cuvintele lor, ce descoperi acolo ? Ce anume cunosc ei ? Cunosc numai ceea ce se găseşte în cărţi sau cunosc numai ceea ce au experimentat, experienţele depinzând de fundalul propriei lor condiţionări. Deci, majoritatea dintre noi suntem plini de cuvinte, de informaţii pe care le numim cunoaştere şi, fără ea, suntem pierduţi. Deci, tocmai teama se ascunde în spatele paravanului de cuvinte, a paravanului de informaţii; şi asta transformăm noi în cunoaştere, ca mijloc de împlinire a vocaţiei noastre în viaţă.

Deci, acolo unde există teamă, acolo nu există iubire şi cunoaşterea, fără iubire, distruge persoana. Exact asta se întâmplă în lume în acest moment. De exemplu, oamenii deţin cunoştinţele necesare hrănirii tuturor oamenilor din lume, dar nu o fac. Ştiu cum să-i hrănească, să-i îmbrace, să-i adăpostească, dar n-o fac, fiindcă fiecare grup este dezbinat de preocupările lui naţionaliste, egoiste. Dacă şi-ar dori, cu adevărat, să pună capăt războiului, ar putea-o face, dar n-o fac din acelaşi motiv. Deci, cunoaşterea, fără iubire, n-are nici un sens. Nu este decât un mijloc de distrugere. Până nu vom înţelege asta, numai să treci de nişte examene sau să deţii o poziţie sau prestigiu sau putere, conduce la degenerare, la corupţie, conduce la dispariţia treptată a demnităţii umane.

Deci, ceea ce este important, nu este numai să deţii un anumit nivel de cunoştinţe – ceea ce este esenţial – ci să cultivi acest sentiment, să observi modul cum cunoaşterea este folosită în scopuri meschine, egoiste. Observaţi cum experienţa este folosită numai ca mijloc de auto-expansiune, ca mijloc de putere, pentru prestigiul personal.

Priviţi şi veţi vedea cum oameni maturi, aflaţi pe o anumită poziţie, se agaţă de succesul lor, de poziţia lor. Vor să-şi construiască un cuib personal, astfel încât să deţină putere, să aibă prestigiu, poziţie socială şi autoritate; şi ei supravieţuiesc, fiindcă fiecare dintre noi dorim să facem la fel, fiecare vrea să fie cineva. Nu vreţi să fiţi voi înşivă, ceea ce sunteţi, de fapt, ci vreţi să fiţi cineva.

Există o diferenţă între a fi şi a dori să fii. Dorinţa de ‚a fi’ este susţinută de cunoaştere, care este folosită pentru propria proslăvire, pentru putere, poziţie, prestigiu. Deci, ceea ce este important, pentru noi toţi, pentru voi şi pentru mine, este să ne maturizăm, să observăm toate aceste probleme şi să le analizăm, să vedem că nu trebuie să respectăm o persoană numai fiindcă deţine un titlu, un nume, o poziţie. Putem avea multe cunoştinţe din cărţi, dar prea puţine experienţe directe. Tocmai experimentarea directă a realităţii, a lui Dumnezeu, este de o importanţă vitală. Şi, pentru asta, trebuie să existe iubire.”

Aşa cum am promis, voi continua să traduc filme şi fragmente din învăţăturile lui Krishnamurti pentru cei care încă mai pot ajunge la revelaţii şi răspunsuri la problemele spirituale pe această cale, a elucidării semnificaţiei corecte, oneste, a limbajului şi comportamentului uman, fiindcă eu însumi am obţinut răspuns la o întrebare care-mi tortura mintea încă din vremea iureşului decembrist, când păream a fi rămas singurul năuc într-o masă de cunoscători entuziaşti, ce nu păreau, la rândul lor, să realizeze că părăseam, cu inconştienţă, un liman abia atins, cu mari sacrificii naţionale, pentru promisiunile, fără acoperire, ale unor politicieni şi finanţişti malefici: „Poate că se vor găsi resursele materiale, necesare prefacerii societăţii româneşti – deşi neocolonialiştii nu fac daruri dezinteresate – dar cu ce oameni o vom face ?”

„Religia a devenit superstiţie şi venerarea unor imagini, credinţe şi ritualuri. Religia a pierdut frumuseţea adevărului; tămâia a luat locul realităţii. Perceperea directă a fost înlocuită, în schimb, de imaginea sculptată de mână sau de minte. Singura grijă a religiei este transformarea completă a omului. Şi tot circul, care are loc, nu este decât un nonsens. De aceea adevărul nu va fi găsit în nici un templu, biserică sau moschee, oricât de frumoase ar fi. Frumuseţea adevărului şi frumuseţea pietrei sunt două lucruri diferite. Una deschide uşa către incomensurabil, iar cealaltă către încarcerarea omului; una către libertate şi cealaltă către înrobirea gândirii. Romantismul şi sentimentalismul neagă însăşi natura religiei şi nu reprezintă decât jucării ale intelectului. Cunoaşterea, în domeniul acţiunii, este necesară pentru a funcţiona eficient şi obiectiv, dar cunoaşterea nu este mijlocul transformării omului; cunoaşterea este o structură a gândirii şi gândirea reprezintă repetarea plictisitoarea a cunoscutului, oricât de modificat sau extins ar fi. Nu există eliberare obţinută pe calea gândirii, a cunoscutului.”

J. Krishnamurti (1895-1986),

Journal Brockwood Park, 13th Entry,
27th September 1973

Krishnamurti - Conversation with dr. A.W. Anderson(1) ... link2