Krishnamurti: Mai presus de mit şi tradiţie - Partea a XI-a şi a XII-a

Sursă film: J. Krishnamurti ONLINE

„De ce există această sete eternă, de a fi iubit ? Ascultaţi cu atenţie. Doriţi să fiţi iubiţi, fiindcă voi înşivă nu iubiţi; dar, din momentul în care iubiţi, s-a terminat, nu vă mai întrebaţi dacă cineva vă iubeşte sau nu. Atât timp cât solicitaţi să fiţi iubiţi, nu există iubire în voi; şi, dacă nu simţiţi iubire, sunteţi urâţi, sălbatici, deci de ce ar trebui să fiţi iubiţi ? Fără iubire sunteţi un lucru mort; şi atunci când un lucru mort solicită iubire, tot mort rămâne. În timp ce, dacă inima voastră este plină de iubire, atunci nu cereţi niciodată să fiţi iubiţi, nu vă oferiţi niciodată castronaşul pentru cerşit pentru ca altcineva să vi-l umple. Numai goliciunea solicită împlinire şi o inimă pustie nu poate fi umplută, niciodată, alergând după vreun guru sau căutând iubirea în sute de moduri diferite.”

J. Krishnamurti (1895-1986),

Think On These Things

Cu episoadele XI şi XII, am ajuns, fireşte, la finalul seriei „Beyond Myth and Tradition”, care, prin ultimele două probleme dezbătute, iubirea şi mintea cu adevărat religioasă, Krishnamurti completează lungul şir al clarificărilor – cel puţin la nivel ideatic, pentru marea majoritate şi, poate, la nivelul sufletului pentru unii – ale problemelor esenţiale ale vieţii şi, implicit, societăţii umane, cărora prea puţini le-au găsit singuri explicaţii, în haosul aparent care domină viaţa terestră actuală.

V-am tradus pentru astăzi câteva pasaje dintr-o cuvântare foarte veche a maestrului, doar ca ani scurşi de la rostirea ei, fireşte, fiindcă răspunsurile şi logica rămân la fel de actuale şi impecabile şi astăzi, oferind o viziune ceva mai radicală, a unui Krishnamurti tânăr, poate, ale cărui viziuni se apropie periculos de mult de anarhism, identificat eronat de marea masă a omenirii, ce a cedat presiunii propagandistice a elitelor, cu haosul atât de îndrăgit de acestea, când, de fapt, nu este decât o pledoarie pentru exprimarea sublimului din fiinţa umană, prin respingerea fermă a oricărei forme de autoritate socială centralizată, care nu poate fi impulsionată decât de abjecta sete de putere.

Krishnamurti: The Mirror of Relationship: Love, Sex and Chastity, Fourth Talk in Poona, September 19, 1948

„Krishnamurti: În special în aceste zile, în care întreaga lume este pe marginea unei prăpăstii şi au loc evenimente catastrofale, oare nu este necesar, cel puţin pentru unii, să nu fie inactivi, nepermiţându-şi, în mod deliberat, să nu fie prinşi în această maşină, această maşină atomică a acţiunii, care nu produce nimic altceva decât mai multă confuzie, mai mult haos ? Desigur, cei care sunt oneşti se vor retrage, nu din viaţă, nu din activităţile zilnice, dar se vor retrage pentru a descoperi, studia, explora, investiga cauza acestei confuzii; şi pentru a afla, a descoperi, a explora, cineva nu trebuie să fie antrenat în numeroase planuri şi scheme ce descriu cum ar trebui sau n-ar trebui să fie o societate. Evident, asemenea planuri sunt complet inutile, fiindcă un om, care este confuz şi care abia îşi îndeplineşte propriile planuri, va produce şi mai multă confuzie.

Drept urmare, aşa cum am afirmat repetat, lucrul important, dacă vrem să înţelegem cauza confuziei, este autocunoaşterea. Fără propria înţelegere nu poate exista ordine în lume; fără a explora întreg procesul gândirii, simţirii şi acţiunii din fiecare, nu poate fi posibilă pacea mondială, ordinea şi siguranţa. Ca atare, studiul sinelui propriu este de o importanţă primordială şi nu este un proces al evadării. Studierea sinelui propriu nu înseamnă simplă inacţiune. Din contră, necesită o conştientizare extraordinară în tot ceea ce face cineva, conştientizare în care nu există judecare, condamnare sau reproş. Această conştientizare a procesului total al sinelui propriu, pe măsură ce îţi duci traiul zilnic, nu înseamnă diminuare, ci întotdeauna extindere, întotdeauna clarificare; şi din această conştientizare apare ordinea, mai întâi în propriul sine şi, apoi, extern, în relaţiile cuiva.

Deci, problema este una a relaţiilor. Fără relaţii, cineva nu există; a fi înseamnă a relaţiona. Dacă mă folosesc doar de relaţii, fără a mă înţelege, pe mine însumi, amplific dezordinea şi contribui la şi mai multă confuzie. Majoritatea dintre noi nu părem să realizăm asta – că lumea înseamnă relaţiile mele cu alţii, fie că e vorba de o singură persoană sau mai multe. Problema mea este dată de relaţii. Ceea ce sunt, ceea ce proiectez; şi, evident, dacă nu mă înţeleg, pe mine însumi, întregul relaţiilor devine unul al confuziei, în cercuri tot mai mari. Deci, relaţiile capătă o extraordinară importanţă, nu cu aşa-zisa masă, cu mulţimea, ci în lumea familiei şi a prietenilor mei, oricât de mică ar fi – relaţia cu soţia mea, cu copiii mei, cu vecinul. Într-o lume a marilor organizaţii, a marilor mobilizări de oameni, a mişcărilor de masă, ne temem să acţionăm la scară redusă; ne temem să fim mici oameni care-şi clarifică propria cale. Ne spunem, în sinea noastră ‚Ce pot face eu, personal ? Trebuie să mă alătur unei mişcări de masă, pentru a reforma ceva.’ Din contră, adevărata revoluţie are loc nu prin mişcări de masă, ci prin reevaluare lăuntrică a relaţiilor – numai aceea este o reformă reală, o revoluţie radicală, continuă.

Ne temem să începem la scară redusă. Fiindcă problema este atât de vastă, gândim că trebuie s-o abordăm împreună cu mase mari de oameni, cu mari organizaţii, cu mişcări de masă. Desigur, trebuie să începem prin a aborda problema la o scară redusă şi acea scară redusă înseamnă ‚eu’ şi ‚tu’. Când mă înţeleg, pe mine însumi, te înţeleg pe tine şi, din acea înţelegere, apare iubirea. Iubirea este factorul lipsă; există o lipsă de afecţiune, de căldură, în relaţii; şi, fiindcă ne lipseşte acea iubire, acea tandreţe, acea generozitate, acea indulgenţă, în relaţii, evadăm în mişcări de masă, care produc mai multă confuzie, mai multă suferinţă. Ne umplem inimile cu planuri pentru reformarea lumii şi nu căutăm acel unic factor decisiv, care este iubirea.

Faceţi ce vreţi, dar fără factorul regenerator numit iubire, orice faceţi nu va produce decât mai mult haos. Acţiunea intelectului nu va produce o soluţie. Problema noastră este cea a relaţiilor şi nu ce sistem, ce plan să urmăm, ce fel de ONU să formăm; este lipsa totală a bunăvoinţei în relaţii, nu a omeniei, orice ar însemna ea, ci lipsa totală a bunăvoinţei şi a iubirii în relaţia dintre doi oameni. Nu aţi descoperit cât de extraordinar de dificil este să lucrezi cu o altă persoană, să gândeşti o problemă în doi sau trei ? Dacă nu putem gândi probleme în grupuri de doi sau trei, cum le putem gândi cu o masă de oameni ? Putem analiza, împreună, probleme, numai atunci când există acea generozitate, acea bunătate, acea căldură a iubirii în relaţii; dar noi negăm iubirea şi încercăm să găsim soluţia în domeniul mental.

Deci, relaţiile sunt problema noastră; şi fără a înţelege relaţiile, numai fiind activ nu faci decât să produci mai multă confuzie, mai multă suferinţă. Acţiunea constă în relaţii; a exista înseamnă a relaţiona. Faceţi ce vreţi, retrageţi-vă în munţi, locuiţi într-o pădure, dar nu puteţi trăi in izolare. Puteţi trăi numai într-o relaţie şi, atât timp cât relaţiile nu sunt înţelese, nu poate exista acţiune corectă. Acţiunea corectă survine din înţelegerea relaţiilor, care revelează procesul sinelui. Autocunoaşterea este începutul înţelepciunii, este un câmp al afecţiunii, al căldurii şi iubirii şi, ca atare, un câmp bogat în flori.

Întrebare: Instituţia căsătoriei este una dintre cauzele principale ale conflictelor sociale. Creează o ordine aparentă, având drept costuri refulări teribile şi suferinţă. Oare există o altă cale de a rezolva problema sexului ?

Krishnamurti: Orice problemă umană necesită un mare respect şi pentru a înţelege problema trebuie să nu existe răspuns, respingere sau acceptare. Fiindcă exact ceea ce condamni, nu înţelegi. Deci, trebuie să analizăm problema sexului foarte îndeaproape, în întregime şi cu atenţie, pas cu pas – ceea ce îmi propun să fac. Nu poţi stabili un tipar al vieţii, nu poţi pune viaţa într-un cadru ideologic; şi, fiindcă societatea, inevitabil, pune viaţa în cadrul ordinii morale, societatea a iscat întotdeauna dezordine. Deci, pentru a înţelege problema, nu trebuie nici s-o condamnăm, nici s-o justificăm, ci trebuie s-o analizăm încă o dată.

Acum, care este problema ? Oare sexul este o problemă ? Haideţi să gândim împreună; nu mă aşteptaţi pe mine să dau un răspuns. Oare foametea a devenit o problemă ? Cauzele evidente ale înfometării sunt naţionalismul, diferenţele de clasă, frontierele economice, guvernele suverane, mijloacele de producţie aflate în mâinile câtorva oameni, factorii de dezbinare religioasă ş.a.m.d. Dacă încercăm să eliminăm simptomele, fără să eradicăm cauzele, dacă în loc să abordăm rădăcina problemei, noi tundem numai ramurile, fiindcă este mult mai uşor, aceeaşi veche problemă rămâne în vigoare. Pentru a înfrâna impulsul sexual, pentru a-l menţine între anumite limite, a fost creată instituţia căsătoriei; şi, în căsătorie, în spatele uşilor, în spatele zidurilor, poţi face tot ce vrei, atât timp cât menţii o aparenţă de respectabilitate. Folosind-o pentru recompense sexuale, îţi poţi converti soţia într-o prostituată şi este perfect respectabil. Sub masca mariajului, poţi fi mai rău ca un animal; şi, fără căsătorie, fără restrângeri, nu cunoşti limite. Deci, pentru a fixa o limită, societatea a stabilit anumite legi morale, care au devenit tradiţie şi, în cadrul acelei limite, poţi fi oricât de imoral sau hidos doreşti; şi acea indulgenţă nereprimată, acea acţiune sexuală uzuală este considerată perfect normală, sănătoasă şi morală.

Deci, de ce reprezintă sexul o problemă ? Pentru un cuplu căsătorit, oare sexul este o problemă ? Deloc. Femeia şi bărbatul au o sursă asigurată de plăcere constantă. Când ai o sursă de plăcere constantă, când deţii un venit garantat, ce se întâmplă ? Devii plictisit, obosit, golit, extenuat. Nu aţi remarcat că oamenii care, înainte de căsătorie, erau plini de energie vitală,  devin  plictisiţi  din momentul  căsătoriei ? Toate  izvoarele vitale au dispărut din  ei. Nu aţi  remarcat asta la proprii voştri fii şi fiice ? De ce a devenit sexul o problemă ? Evident, cu cât eşti mai intelectual, cu atât eşti mai preocupat de sex. Aţi remarcat asta ? Şi cu cât există mai multă emoţie, bunătate, afecţiune, cu atât există mai puţin sex. Fiindcă întreaga noastră cultură socială, morală şi educaţională este bazată pe cultivarea intelectului, sexul a devenit o problemă plină de confuzie şi conflict.

Deci, soluţia problemei sexului constă în înţelegerea şi cultivarea intelectului. Intelectul nu este unul din mijloacele creaţiei şi creaţia nu are loc prin funcţionarea intelectului; din contră, există creaţie numai atunci când intelectul este tăcut. Numai atunci când există creaţie, funcţionarea intelectului capătă sens; dar, fără creaţie, fără acea afecţiune creatoare, simpla funcţionare a intelectului creează problema sexului. Cum majoritatea dintre noi avem o trăire cerebrală, cum majoritatea dintre noi trăim în baza cuvintelor şi cuvintele se nasc în minte, majoritatea dintre noi nu suntem creativi. Suntem prinşi în capcana cuvintelor, în învârtirea cuvintelor noi şi rearanjarea celor vechi. Desigur că asta nu este creaţie. Din moment ce nu suntem creativi, singura expresie a creativităţii, rămasă în noi, este sexul. În actul sexual există uitare şi numai în uitare există creaţie.

Actul sexual, pentru o fracţiune de secundă, îţi oferă eliberarea de acel sine, care aparţine minţii şi, ca atare, a devenit o problemă. Desigur, creativitatea capătă fiinţă numai în absenţa gândirii, care este formată din ‚eu’ sau ‚al meu’. Nu ştiu dacă aţi remarcat că în momente de criză profundă, în momente de mare bucurie, conştiinţa lui ‚eu’ şi ‚al meu’, care este produsul minţii, dispare. În acele momente, de apreciere expansivă a vieţii, de bucurie intensă, există creativitate. Simplu spus, atunci când sinele este absent există creaţie; şi, cum suntem cu toţii prinşi în capcana intelectului, fireşte că nu există absenţa sinelui. Din contră, în acel domeniu, în acea strădanie de a fi, există o expansiune exagerată a sinelui şi, ca atare, nu există creativitate. Drept urmare, sexul este singurul mijloc de a fi creativ, de a experimenta absenţa sinelui – şi, cum simplul act sexual a devenit o obişnuinţă, el însuşi este plictisitor şi conferă tărie continuităţii sinelui, aşa că sexul devine o problemă.

Pentru a rezolva problema sexului, trebuie s-o abordăm, nu numai la nivelul gândirii, ci din fiecare direcţie, sub fiecare aspect – educaţional, religios şi moral. Când suntem tineri, avem un puternic sentiment al atracţiei sexuale şi ne căsătorim – sau suntem căsătoriţi de părinţi, aşa cum se întâmplă, aici, în Orient. Singura grijă a părinţilor este, adesea, numai să scape de băieţii şi fetele lor şi cuplul, băiatul şi fata, nu au deloc cunoştinţe sexuale. În cadrul sacrei legi sociale, omul îşi poate asupri soţia, o poate distruge, îi poate dărui copii an după an – şi este perfect în regulă. Sub masca respectabilităţii, el poate deveni o persoană complet imorală. Cineva trebuie să înţeleagă şi să educe băiatul şi fata – şi asta necesită o extraordinară inteligenţă din partea educatorului. Din nefericire, taţii, mamele şi profesorii noştri, cu toţii au nevoie de aceeaşi educaţie; sunt la fel de plictisitori ca spălatul vaselor, nu cunosc decât ‚fă’, ‚nu fă’ şi tabuurile, nu au pic de inteligenţă în această problemă. Pentru a ajuta băiatul şi fata trebuie să avem un nou tip de profesor, care este cu adevărat educat. Dar prin intermediul cinematografului şi reclamelor, cu fetele lor pe jumătate goale, femeile lor atrăgătoare şi casele lor bogate şi prin diverse alte mijloace, societatea stimulează ‚valorile’ senzaţionale şi la ce vă aşteptaţi ?

[…] Religios vorbind, sunteţi numai ancoraţi în tradiţie, ca atare nu există nici o anchetă creatoare, încercând să descopere realitatea. Religios vorbind, sunteţi înregimentaţi şi, unde există înregimentare, fie că vorbim în sens militar sau religios, fireşte că nu poate exista creativitate; drept urmare, căutaţi creativitate prin sex. Eliberaţi-vă mintea de ortodoxie, de ritual, de înregimentare şi dogmatism astfel încât să poată fi creativă şi, atunci, problema sexului nu va mai fi atât de mare sau dominantă.

Mai există o latură a acestei probleme: în relaţia sexuală, dintre un bărbat şi o femeie, nu există iubire. Femeia este folosită numai ca mijloc de recompensare sexuală. Desigur, domnilor, iubirea nu este produsul minţii; iubirea nu este produsul gândirii; iubirea nu este rezultatul vreunui contract. […] Această reacţie calculată este numită iubire. Este ceva evident – poate nu vă place c-o spun atât de brutal, dar este o realitate. Un asemenea mariaj se spune că este din dragoste, dar este mai degrabă o problemă de schimb; este un mariaj comercial, ce revelează o mentalitate de piaţă. Desigur, într-o asemenea căsnicie nu poate exista iubire, nu-i aşa ? […] Când nu există iubire, atunci cadrul matrimonial, ca instituţie, devine o necesitate. Atunci când există iubire, sexul nu este o problemă – lipsa iubirii îl  transformă  într-o problemă.  Nu  ştiţi  asta ? Când iubeşti pe cineva, cu adevărat profund – nu cu o iubire cerebrală, ci cu adevărat din inimă – împarţi cu el sau cu ea tot ceea ce ai, nu numai trupul, ci absolut totul. La necaz, îi ceri ajutor şi el sau ea te ajută. Nu există dezbinare între bărbat şi femeie când iubeşti, dar există o problemă sexuală atunci când nu cunoşti acea iubire. Nu cunoaştem decât iubirea cerebrală; gândirea a produs-o şi un produs al gândirii rămâne tot gând şi nu iubire.

Deci, această problemă a sexului nu este simplă şi nu poate fi rezolvată la acelaşi nivel. A încerca s-o rezolvi pur biologic este absurd; şi s-o abordezi prin prisma religiei sau a încerca s-o rezolvi ca şi cum ar fi numai o problemă de reglare fiziologică, o acţiune glandulară sau s-o îngrădeşti cu tabuuri şi condamnare toate sunt imature, copilăreşti şi prosteşti. […] Iubirea este mult mai profundă şi profunzimea iubirii poate fi descoperită numai în iubire. Fără iubire, viaţa nu are nici un sens – şi aceasta este partea tristă a existenţei noastre. Îmbătrânim şi suntem tot imaturi; trupurile noastre devin bătrâne, grase şi urâte şi noi rămânem necugetaţi. Deşi citim şi vorbim despre ea, nu am cunoscut niciodată parfumul vieţii. Numai cititul şi exprimarea verbală indică lipsa acelei inimi călduroase care îmbogăţeşte viaţa; şi, fără acea calitate a iubirii, faceţi ce vreţi, alăturaţi-vă oricărei societăţi, promulgaţi orice lege, dar nu veţi rezolva această problemă. A iubi înseamnă să fii cast. Numai intelectul nu înseamnă castitate. Omul, care încearcă să fie cast în gândire, este desfrânat fiindcă nu are deloc iubire. Numai omul care iubeşte este cast, pur, incoruptibil.

[…] Acum, organizaţiile religioase ca hinduismul, catolicismul, budismul ş.a.m.d. nu există din motive de eficienţă şi sunt, în întregime, inutile. Ele devin chiar dăunătoare; preotul, episcopul, biserica, templul sunt mijloace extraordinare de a exploata omul. Ele vă exploatează prin frică, prin tradiţie, prin ceremonie. Religia este, evident şi în fapt, căutarea realităţii şi asemenea organizaţii sunt inutile, fiindcă această căutare a realităţii nu este întreprinsă de grupuri umane organizate. Din contră, un grup uman organizat devine o piedică în calea realităţii; ca atare, hinduismul, creştinismul şi orice altă credinţă organizată este o piedică în calea adevărului. De ce avem nevoie de asemenea organizaţii ? Ele nu sunt eficiente deoarece căutarea adevărului se află în propriile noastre mâini; nu poate fi realizată printr-o organizaţie, nici printr-un guru sau discipolul său, când sunt organizaţi din motive de putere. Avem nevoie, evident, de organizaţii tehnice, cum ar fi poşta sau transporturile ş.a.m.d.; dar, cu siguranţă, când omul este inteligent, orice altă organizaţie este inutilă. Fiindcă noi înşine nu suntem inteligenţi, cedăm acestor indivizi, care se auto numesc inteligenţi, puterea de a ne conduce. Un om inteligent nu vrea să fie condus; nu doreşte nici o organizaţie, în afara celor necesare eficientizării propriei existenţe.

Necesităţile vitale nu pot fi, realmente, organizate atunci când sunt în mâinile celor puţini, ale unei clase sau ale unui grup; şi atunci când cei puţini acţionează, ca şi când i-ar reprezenta pe cei mulţi, desigur că apare aceeaşi problemă a puterii. Exploatarea apare atunci când organizaţiile sunt folosite ca mijloace ale puterii, fie de către un individ, fie de un grup, de un partid sau de stat. Exact această auto-expansiune prin organizaţii este dăunătoare, cum ar fi un stat, care se identifică singur cu un guvern suveran, ce implică naţionalismul şi în care individul este şi el implicat. Exact această putere expansivă, agresivă, care se autoconservă, este inacceptabilă. […] Atunci când organizaţiile sunt folosite de cei isteţi, de cei vicleni, ca mijloace de a exploata omul, asemenea organizaţii trebuiesc eradicate; şi pot fi eradicate numai atunci când tu însuţi, în micul tău cerc, nu cauţi puterea, dominarea. Atât timp cât există setea de putere, trebuie să existe un proces ierarhic, de la ministru la funcţionar, de la episcop la preot, de la general la ultimul soldat.”

În privinţa minţii cu adevărat religioase mi-am permis să grupez câteva replici din film, a căror relevanţă este indiscutabilă în definirea adevăratei religii, care exclude orice formă organizată a sa.

„În primul rând, ca atare, credinţa nu înseamnă religie şi autoritatea pe care şi-o asumă bisericile, religiile organizate, nu este religie. În toate acelea nu există decât sentimentul obedienţei, al conformismului, al acceptării, abordarea ierarhică a vieţii, dezbinarea dintre protestanţi, catolici, hinduşi, musulmani - asta nu înseamnă religie ! Religia înseamnă, nu ceea ce gândesc eu, ci religia chiar este acest sentiment al înţelegerii întregii existenţe, în care nu există nici un fel de separare între tine şi mine. Atunci, dacă există acea însuşire a bunătăţii, care este virtutea – adevărata virtute, nu această pretinsă virtute a societăţii, adevărata virtute – atunci mintea poate trece dincolo de asta şi poate descoperi, prin meditaţie, printr-o tăcere şi o linişte profundă, poate descoperi dacă există un asemenea lucru numit realitate. Şi, ca atare, o minte religioasă este o minte care este conştientă, constant, sensibilă, atentă, astfel încât poate trece dincolo de ea însăşi, într-o dimensiune în care nu mai există, deloc, timp.

Ca atare toată acea energie, care era risipită, este acumulată, acum, în acea tăcere. Acea tăcere a devenit sacră. Nu este vorba de acel sacru, inventat de gândire. Numai o asemenea minte sacră poate observa sacrul suprem, esenţa a tot ceea ce este sacru şi anume frumuseţea. Atunci când mintea, însăşi, devine sacră, atunci se deschide uşa către ceva nemăsurat de sacru. Aceea este religia ! Şi aceea afectează traiul zilnic, modul cum vorbesc, cum tratez oamenii, conduita, comportamentul, toate acelea. Aceea este viaţa religioasă !”

Într-un final, mărturisesc că am avut unele probleme, iniţial, în a accepta necondiţionat anumite afirmaţii, radicale, ale maestrului, prima zvârcolire viscerală producându-se atunci când a pus în seama fiecărui om tarele societăţii actuale şi tot atunci am realizat marele adevăr din spusele lui, relevat superb şi de traducerea anterioară, care părea cam abrupt şi brutal expus, pe atunci, fiindcă discursul său nu era complet – Krishnamurti nu ajunsese, încă, să dezbată pe larg acest subiect dramatic şi aserţiunea sa suna exact aşa cum şi era: o concluzie lipsită de o argumentaţie explicită, dar nu mai puţin validă, totuşi, chiar şi în absenţa ei.

„Oare putem descoperi, noi înşine, ce anume este mintea religioasă ? Savantul în laboratorul său este, cu adevărat, un savant; el nu este convins de naţionalismul său, de temerile sale, de orgoliile sale, ambiţiile sau solicitările locale; acolo, nu face decât să cerceteze. Dar, în afara laboratorului său, este la fel ca toţi ceilalţi, cu prejudecăţile, cu ambiţiile, cu naţionalitatea, cu orgoliile, cu geloziile sale şi cu toate celelalte. O asemenea minte nu poate aborda mintea religioasă. Mintea religioasă nu funcţionează dintr-un centru al autorităţii, fie că vorbim de cunoaştere acumulată, ca tradiţia, fie despre experienţă, care este, de fapt, continuarea tradiţiei, continuarea condiţionării. Spiritul religios nu gândeşte în termeni de timp, de rezultate imediate, de reformă imediată a esenţei tiparului social. Am spus că o minte religioasă nu este una supusă ritualurilor; nu aparţine nici unei biserici, nici unui grup, nici unui curent de gândire. Mintea religioasă este mintea care a pătruns în necunoscut şi nu poţi ajunge la necunoscut decât printr-un salt; nu poţi calcula, cu atenţie şi, apoi, pătrunde în necunoscut. Mintea religioasă este adevărata minte revoluţionară şi o minte revoluţionară nu este o reacţie la ceea ce a existat. Mintea religioasă este, cu adevărat, explozivă, creatoare, nu în sensul acceptat al cuvântului creator, ca într-un poem, decoraţie sau clădire arhitecturală, muzică, poezie şi toate celelalte, ci se află într-o stare a creaţiei.”

J. Krishnamurti (1895-1986),

The Book of Life

Beyond myth and tradition(11) ... link2

Beyond myth and tradition(12) ... link2