Krishnamurti: Conversaţii cu dr. Allan W. Anderson -Partea a II-a

Sursă film: J. Krishnamurti ONLINE

„Dependenţa de cunoaştere este ca oricare altă dependenţă; oferă o evadare din teama de deşertăciune, de singurătate, de frustrare, teama de a fi un nimic. Lumina cunoaşterii este un aşternut delicat, sub care se află un întuneric prin care mintea nu poate pătrunde. Mintea este înfricoşată de acest necunoscut şi, drept urmare, evadează în cunoaştere, în teorii, speranţe, imaginaţie;  şi exact această cunoaştere este un obstacol în calea înţelegerii necunoscutului. Să dai la o parte cunoaşterea înseamnă să inviţi teama, iar să negi mintea, care este singurul instrument al cunoaşterii deţinut de cineva, înseamnă să devii vulnerabil în faţa necazurilor, a bucuriilor. Dar nu este uşor să dai la o parte cunoaşterea. Să fii ignorant nu înseamnă să te eliberezi de cunoaştere. Ignoranţa înseamnă lipsa conştiinţei de sine; iar cunoaşterea înseamnă ignoranţă atunci când nu există înţelegerea căilor de acţiune ale sinelui. Înţelegerea sinelui înseamnă eliberarea de cunoaştere.”

J. Krishnamurti (1895-1986),

Commentaries on Living First Series, p. 26

Al doilea episod al seriei de conversaţii, purtate în luna februarie a anului 1974, între Jiddu Krishnamurti şi dr. Allan W. Anderson, profesor de studii religioase la Universitatea de Stat din San Diego, California, este consacrat, în continuare, problemei cunoaşterii, privită însă, de această dată, prin prima influenţei, majore, exercitate asupra relaţiilor interumane, care reprezintă, în viziunea maestrului, esenţa existenţei noastre pământene.

Rămân fidel principiilor enunţate anterior şi mă abţin de la alte comentarii, oferindu-vă plăcerea, sper eu, a lecturării unui alt discurs public al lui Krishnamurti, pe probleme înrudite cu subiectul episodului actual.

Krishnamurti: Second Public Talk at Brockwood Park, 28 August 1983

„Putem începe de unde rămăsesem ieri. Vorbeam despre conflicte, nu numai în sinea noastră, ci în societatea în care trăim – conflicte între naţiuni, între grupuri, între diverşi guru, între ideologii, ideologia comunistă şi aşa-zisa ideologie democrată. Se pare că oamenii au trăit, în toate aceste secole, într-o stare de conflict constant, luptând unii cu alţii, omorându-se între ei, distrugând ceea ce creaseră, pentru a reconstrui din nou. Acesta a fost procesul istoric pentru ultimii cinci sau şase mii de ani sau mai mult.

Religiile, de asemenea, poate cu excepţia budismului şi a hinduismului, au creat războaie. O sută de eretici ? Arşi, distruşi. Şi, ca atare, omul a trăit pe acest Pământ fără nici un fel de pace. Şi, a trăi în pace, pare aproape imposibil – a trăi fără conflicte, fără agresiuni, nu numai în relaţiile personale, dar şi cu cei cu care nu suntem de acord sau care nu au aceeaşi credinţă, aceleaşi concepte, aceeaşi cultură. Există numai acest conflict constant, nesfârşit, această luptă. Şi cineva se întreabă dacă se poate trăi, în această lume, într-o pace deplină. Fiindcă, numai în pace, cineva poate înflori. Numai în pace mintea umană, creierul uman, poate fi liber, cu adevărat. Şi de ce oare omul, care a învăţat atât de multe, care a acumulat o cunoaştere şi o experienţă atât de extraordinară, de ce nu poate trăi în pace ?

[…] Există diverse tipuri de injecţii chimice pentru a-l face pe om paşnic. Asta fac acum: în statele totalitare trimit oamenii la spitale, la spitale psihoterapeutice, unde sunt drogaţi, sunt menţinuţi liniştiţi. Şi, de asemenea, credinţa ne-a drogat îngrozitor, pentru a fi paşnici. Cu toţii credeţi, dacă sunteţi creştini, într-o anumită formă de mântuire. Şi această credinţă ne-a domesticit, cumva.

Au existat tot felul de încercări, în întreaga lume, pentru a ajuta omul să trăiască paşnic. S-a spus: meditează, urmează, supune-te, conformează-te, nu răni, iubeşte-ţi aproapele – toate instrucţiunile religioase de prin lume. Şi, totuşi, în pofida tuturor şi poate din cauza tuturor acestora, omul nu a trăit în pace cu el însuşi şi nici n-a creat o societate paşnică. De ce ? Ne punem cu toţii această întrebare, nu numai eu.

Oare suntem diferiţi, fiecare dintre noi, de lumea exterioară nouă ? Oare sunteţi, ca britanici sau francezi sau americani, ruşi sau orice altă naţionalitate – indiferent de grupul căruia îi aparţineţi – sau indieni, oare suntem, noi, restul omenirii, suflete separate, aflate în luptă, fiecare căutând propria sa împlinire, propria sa fericire, propria sa mântuire, identificându-se cu ceva nobil, iluzoriu, imaginar ş.a.m.d. ? Oare trăim în izolare pe acest Pământ, fiecare dintre noi suntem izolaţi, separaţi de restul omenirii ? Şi această separare, acest aşa-zis ‚individualism’ poate fi una dintre cauzele pentru care oamenii nu trăiesc în pace, nici în relaţiile lor, nici cu vecinul din casa de alături sau de la mii de kilometri depărtare.

[…] Pacea nu poate exista decât dacă avem o siguranţă totală, atât externă cât şi lăuntrică, psihologică sau de mediu. Cu toţii dorim siguranţă, chiar şi cel mai grozav savant şi cel mai sărac şi mai needucat sătean – cu toţii dorim siguranţă. Ca orice animal, orice fiinţă are nevoie de siguranţă. Şi se pare că nu avem siguranţă. Am căutat-o în religii, în credinţe, în ideologii, într-o formă oarecare de autoritate; le-am urmat pe toate şi, totuşi, am rămas separaţi unii de alţii. Ne întrebăm, oare este una dintre cauzele principale pentru care fiinţele umane – gândind că sunt entităţi separate, izolate, fiecare căutând propria sa formă de siguranţă – trebuie să intre, inevitabil, în conflict cu alţii, care caută, de asemenea, propria lor formă de siguranţă ?

Deci punem o întrebare şi anume: Oare suntem separaţi de restul omenirii ? Îmi înţelegeţi întrebarea ? Oare sunteţi separaţi ? Oare sunteţi indivizi, astfel încât, voi, ca indivizi, să vă căutaţi propria fericire, propriile plăceri, solitari în iluziile voastre, în propria voastră formă, specifică, de speranţă imaginară ? Deci, aceasta este o întrebare la care trebuie să răspundem cu mare atenţie, care trebuie analizată, de noi toţi. Fiindcă, dacă aceasta este cauza, atunci fie că această cauză este raţională, reală, palpabilă şi, atunci, trebuie să ne ocupăm de asta, fie că este iluzorie, de fapt. Fiecare dintre noi a fost educat să gândească că suntem fiinţe individuale, separate. Este adevărat ? Oare conştiinţa noastră – care include comportamentul, reacţiile, plăcerile, temerile, grijile, tristeţile noastre şi toate experienţele, cunoaşterea, toate acelea constituie conştiinţa noastră, ceea ce suntem fiecare dintre noi – oare acea conştiinţă diferă de a restului omenirii ? Îmi înţelegeţi întrebarea ?

Când călătoriţi, când observaţi ceva, chiar şi fără să călătoriţi, când observaţi lumea, întreaga omenire trece, mai mult sau mai puţin, prin aceleaşi forme de suferinţă, anxietate, nesiguranţă, crede în vreo formă de nonsens iluzoriu, plin de superstiţii, temeri şi toate celelalte. Peste tot, fiecare  fiinţă umană trece  prin  toate acestea.  Corect ? Instabilă, nesigură, temătoare, în conflict constant, împovărată de tristeţe – la fel ca şi cele care trăiesc în această ţară. Corect ? Asta-i realitatea. Deci, diferă conştiinţa voastră de a restului omenirii ?

Poate că sunt arab, cu ciudata mea tradiţie islamică şi, ca fiinţă umană, în afara etichetării ca arab, trec prin tot tumultul vieţii, la fel ca şi tine: durere, tristeţe, gelozie, ură. Deci, oare există vreo diferenţă, în afara etichetărilor, în afara culturii, între tine şi mine, ca arab ? Vă rog luaţi în considerare toate acestea. Aşa cum am spus ieri, nu încerc că vă conving de ceva anume, practicând vreun fel de propagandă, vreun fel de persuasiune sau stimulare. Fiindcă sunteţi capabili să vă lăsaţi convinşi, apoi va veni altcineva şi vă va convinge de altceva. Dacă depindeţi de propagandă, este la fel, un alt tip de propagandă vi se va arăta. Deci cineva trebuie să clarifice, integral, această problemă. Este a psihicului vostru, iar psihicul este conţinutul propriei conştiinţe. Şi conştiinţa este împărtăşită de toate fiinţele umane, chiar dacă, la exterior, aţi putea avea o cultură diferită, un mediu diferit, alimente diferite, haine diferite, mai multă bogăţie, dar, în principal, la cel mai profund nivel, noi suntem restul lumii şi lumea înseamnă noi. Corect ? Să fim clari asupra acestei idei. S-ar putea să nu vă placă, fiindcă am fost educaţi, încă din copilărie, să gândim că suntem indivizi separaţi. Punem sub semnul întrebării exact acel lucru, nu numai subiectiv, ci şi obiectiv.

Dacă examinaţi fără părtinire, neapelând la vreo tradiţie, dacă creierul vostru este dornic să afle dacă este posibil să trăieşti în această lume în completă libertate şi pace şi, ca atare, în ordine, cineva trebuie să-şi pună această problemă. Poate că eşti un mare savant, un pictor grozav, un poet minunat, ca Keats, dar savantul, poetul, pictorul, au propriile tristeţi, dureri, griji, ca şi noi ceilalţi. Atât timp cât gândim că suntem separaţi, conflictul trebuie să existe – între arab şi evreu, aşa cum se întâmplă la Beirut, între negru şi alb, între musulman şi restul lumii. Deci, vă rog, puneţi-vă serios această problemă – antrenaţi-vă creierul, nu acceptaţi situaţia.

Şi, dacă asta este una dintre cauzele războaielor, una dintre cauzele conflictelor dintre fiinţele umane, această aberaţie, cum că fiecare dintre noi suntem complet diferiţi, atunci tocmai această problemă trebuie pusă sub semnul întrebării. Şi dacă nu suntem diferiţi, atunci noi suntem restul omenirii. Prin asta apare o responsabilitate extraordinară, pe care s-ar putea să nu vă placă să v-o asumaţi. Nouă ne place să evităm responsabilităţile.

Atât timp cât eşti violent, agresiv, contribui la agresiunea şi violenţa restului lumii, a restului omenirii. Este un proces complet natural. Deci problema care se pune este, dacă sunteţi restul omenirii, dacă voi sunteţi omenirea, nu parte a omenirii, voi sunteţi întreaga lume. Dacă aveţi acel sentiment, dacă simţiţi acel adevăr, atunci întreaga voastră perspectivă este complet diferită. Atunci aţi abolit, pe deplin, orice dezbinare. Corect ? Mă întreb dacă sesizaţi adevărul acestei idei ? Nu sentimentalismul ei, nu un concept romantic şi utopic, ci realitatea ei, adevărul ei.

Deci haideţi s-o examinăm cu mai mare atenţie. Conflictul, aşa cum am spus, există atât timp cât există separare: între mine şi tine, noi şi ei, conflictul trebuie să existe în relaţiile noastre – între bărbat şi femeie – despre care ştim totul. Corect ? Între tine şi soţia ta, între soţie şi soţ, familia contra comunităţii, comunitatea contra unei comunităţi mai mari ş.a.m.d.

Deci, de ce există conflict în relaţiile noastre ? Cineva este căsătorit, cu copii sau necăsătorit şi, în toate relaţiile umane, conflictul există atât timp cât soţul sau soţia sau omul îşi urmează propriile ţeluri specifice, propriile ambiţii specifice, propriul său sentiment al împlinirii, inclusiv sexual. Corect ? Este o realitate, nu-i aşa ? Soţia îşi caută propriile plăceri, iar bărbatul pe ale sale, deci, de fapt, ei nu se întâlnesc, decât poate în pat. Este o realitate.

Oare este posibil să te eliberezi de această separare ? Atunci cineva începe să cerceteze natura aşa-numitei afecţiuni, natura iubirii, dacă sunteţi interesaţi de aşa ceva. Dacă vă plictisesc, vă puteţi ridica oricând şi puteţi pleca. Dar, dacă sunteţi serioşi, aşa cum trebuie să fim, luând în considerare ce a devenit lumea – nebună, dereglată, coruptă, numai Dumnezeu ştie ce lucruri urâte se petrec – dacă sunteţi atât de serioşi, văzând toate acestea, cineva trebuie inevitabil să se întrebe: Oare de ce, în relaţiile intime, în care există un sentiment de afecţiune, toleranţă, acceptare, există şi conflict, divorţ, ură, ştiţi voi, tot acel tumult ? Oare este posibil să trăieşti într-o pace, deplină, cu altcineva ?

[…] Atât timp cât sunteţi prinşi în această iluzie a individualităţii, oricât de apropiată ar fi relaţia reciprocă, oricât de intimă, de personală, ar fi prietenia, evadarea din singurătate, acestei întrebări trebuie să i se dea răspuns. Fiindcă toată viaţa constă în relaţii, cu natura, cu Universul şi cu cea mai mică floare de pe câmp; şi, de asemenea, în relaţii cu o altă fiinţă umană. Nu putem trăi fără relaţii. Până şi un călugăr, care a depus tot felul de jurăminte, este într-o relaţie. Şi în aceste relaţii conflictul pare să fie omniprezent. Ca atare, trebuie să începem de foarte aproape, pentru a ajunge foarte departe. Trebuie să pornim de acolo de unde ne aflăm, ca familii, ca fiinţe, să vedem dacă putem trăi fără conflicte şi, ca atare, în pace.

[…] Deci relaţiile sunt extrem de importante. Sunt viaţa noastră. Şi, atât timp cât există conflict, relaţiile devin cele mai distructive lucruri posibile. Să presupunem că realizez asta – sunt căsătorit sau nu – să presupunem că-mi dau seama că trăiesc cu o femeie şi, de fapt, suntem fiinţe umane separate, urmând două linii paralele, care nu se întâlnesc niciodată, lăuntric, psihologic. Oare cum pot observa asta – faptul că noi doi suntem separaţi, fiecare cu propria sa ambiţie, propria sa lăcomie, propriile sale mânii ş.a.m.d. – cum pot observa asta ? Fiindcă în observaţiile mele aş putea fi părtinitor, plin de prejudecăţi. Şi este extrem de important pentru mine să aflu natura observatorului. Corect ? Nu-mi este clar cum să observ, în ce manieră să analizez, fiindcă aş putea denatura totul. Deci trebuie să cercetez natura observatorului. Corect ?

Un mare savant – şi toţi se cred mari savanţi – un savant, deci, dacă are mintea foarte clară, atât subiectiv, cât şi obiectiv vorbind, când se uită printr-un microscop şi toate celelalte, dacă observă fără vreo părtinire, fără vreo prejudecată, atunci ego-ul nu intervine în această observare – altminteri observarea ar fi denaturată, neadevărată, nerealistă. Corect ? Deci, la modul similar, trebuie să clarificăm foarte bine natura observării, cine anume este observatorul. Cine este observatorul ? Priviţi acei copaci, un câmp plin cu vaci sau cu oi, vedeţi orizontul luminat de soarele dimineţii. Cum observaţi toate acestea ? Dacă o faceţi vreodată. Când analizaţi un copac sau o casă, însăşi percepţia voastră este blocată de cuvintele  pe care  le  folosiţi.  Corect ? Înţelegeţi ? Mă pot uita la un francez şi spun ‚Oh, e un francez !’. Asta înseamnă că toate prejudecăţile mele, toată cunoaşterea mea despre francezi intervine între mine şi observarea unui om care se auto numeşte francez. Corect ? Deci, oare mă pot uita la el fără prejudecăţi, fără antagonism ? Voi puteţi ?

Deci observatorul este trecutul. Corect ? Mă urmăriţi ? Deci observatorul este plin de cunoaşterea sa anterioară, chiar dacă acea cunoaştere este absurdă, prostească, sau, de fapt, acea cunoaştere îmi blochează observarea.

Acum, pentru a observa relaţia mea cu soţia mea sau soţul meu, trebuie să observ în absenţa oricăror incidente acumulate anterior, a cunoaşterii, ş.a.m.d. Oare e posibil ? Îmi înţelegeţi întrebarea ? Altminteri nu-mi voi vedea, niciodată, soţia pentru prima dată. Înţelegeţi ? Întotdeauna o voi privi prin prisma amintirilor a o mie de zile. Oare este o realitate faptul că analizez altă persoană prin prisma cunoaşterii trecute ? Un lucru viu nu poate fi observat prin prisma unei cunoaşteri limitate. Şi cunoaşterea este întotdeauna limitată. Înţelegeţi ? O fiinţă trebuie observată liber, în absenţa tuturor acumulărilor, experienţelor, cunoaşterii. Deci, oare este posibil să-mi privesc soţia, soţul sau prietena sau ce vreţi voi, fără să rememorez ceva ? Aţi încercat vreodată ? Aţi încercat să priviţi un pom, fără cuvântul ‚pom’, să priviţi o floare fără eticheta aferentă, astfel încât să observaţi ceea ce este, de fapt, fără să existe vreo reacţie subiectivă ?

[…] Vedeţi, creierul nostru este o reţea de cuvinte, o reţea de amintiri. Nu este niciodată liber să analizeze, fiindcă a fost condiţionat prin identificare. Pentru noi, identitatea este foarte importantă. Eu sunt hindus, indiferent ce ar însemna acel cuvânt prostesc, dar îmi conferă un sentiment de siguranţă, un sentiment de securitate. Rădăcinile mele se află în asta – la fel ca voi britanicii, ca francezii, ca germanii, ştiţi voi, restul lumii. Şi, oare, putem privi, putem observa, fără vreo identitate ? Înţelegeţi ?

O faceţi acum ? Sau o veţi încerca atunci când veţi pleca acasă ? Dacă o faceţi acum – poate, când ascultaţi asta şi o faceţi acum, staţi lângă soţie sau soţ – dacă o faceţi acum, însăşi acţiunea percepţiei înseamnă să distrugă acea separare. Corect ? Dacă o faceţi acum – ceea ce înseamnă că acţiunea este atemporală. Mă urmăriţi ? Uite domnule, am auzit asta. Am fost atent la ceea ce am ascultat. Stau exact lângă soţia mea. Sunt o persoană serioasă şi sper că este şi ea. Şi îmi dau seama că n-o privesc liber, fără amintirea vreunor incidente trecute ş.a.m.d. Şi pentru mine este important să am o relaţie cu ea, sau cu el, în care să nu existe nici un conflict, fiindcă, dacă pot trăi astfel, voi avea pace, în inimă şi în minte. Deci, chiar în momentul în care ascult asta, percepţia reală este că sunt în conflict şi că o privesc, sau îl privesc, cu toate amintirile acumulate, care sunt toate moarte oricum; şi, deci, o privesc.

Acţiunea este momentul perceperii realităţii, fără  a  permite timpului să interfereze  cu  acţiunea. Înţelegeţi ? Reuşesc să vă transmit ceva ? Deci, pentru majoritatea dintre noi, acţiunea implică un conflict. Trebuie să fac ceva. Nu vreau să mă duc azi la birou, de la 9 la 5 – numai Dumnezeu ştie de ce vă duceţi, totuşi. Vedeţi domnilor, ce anume facem, cum renunţăm la o viaţă extraordinară, această viaţă care este imensă, extraordinar de frumoasă, care are o mare profunzime, o profunzime insondabilă şi ne petrecem vieţile de la 9 la 5 ? Şi societăţile noastre solicită asta, guvernele o solicită şi nevestele ne-o solicită, fiindcă a sta acasă este mai degrabă plictisitor. Deci întreaga structură a societăţii presupune ca etosul nostru să fie pus la muncă şi ratăm profunzimea vieţii.

Deci, mă pot uita la ea sau la el, fără vreo amintire trecută ? O veţi face acum ? Uitaţi ce implică – faceţi-o şi veţi afla cât de teribil suntem legaţi de trecut. Viaţa noastră este trecutul, asta este, amintirile trecutului. Şi se pare că au o mare autoritate asupra creierului. Şi spunem: ‚Este imposibil să observi fără cunoaşterea de ieri !’. Şi, ca atare, renunţăm şi ne urmăm vechea cale, certându-ne, cicălindu-ne, luptând, jalnici, nefericiţi – cunoaşteţi voi, întreaga afacere. Pe când, dacă cineva observă că trebuie să existe conflict între două fiinţe umane şi, ca atare, cu restul omenirii, atât timp cât există conceptul de ‚individ’, cu propriile sale amintiri specifice, vede asta şi atunci înţelege că a vedea înseamnă a acţiona, nu amânarea acţiunii. Când amânaţi acţiunea, este implicat timpul. Corect ? Şi, în timpul acelei amânări, se petrec alte lucruri; apar alte lucruri complexe. Mă întreb dacă urmăriţi asta ? Deci acţiunea înseamnă perceperea şi acţiunea instantanee, astfel încât creierul vostru să nu fie aglomerat cu probleme.

Nu ştiu dacă aţi analizat noţiunea de problemă. De ce au fiinţele umane probleme, până la urmă ? Cuvântul ‚problemă’ înseamnă ceva aruncat înspre voi. Acesta este sensul real, sensul etimologic al cuvântului, ceva aruncat înspre voi, şi anume o provocare. Creierele noastre, încă din copilărie, sunt antrenate să rezolve probleme. Corect ? Bieţii copii ! Învaţă acum copiii, încă de la vârsta de doi ani, să numere, îi învaţă o limbă străină. […] Din copilărie, prin şcoală, colegiu, universitate, afacere, familie – totul a devenit o problemă care trebuie rezolvată. […] Şi, atunci când încercăm să rezolvăm o problemă – fiindcă creierele noastre au fost antrenate astfel, pentru a rezolva probleme – prin soluţionarea acelei probleme, se nasc alte probleme. Nu ştiu dacă aţi remarcat asta. Politic vorbind, asta se întâmplă. Avem războiul Malvinelor şi nenumăratele probleme pe care le-a generat.

Deci, oare puteţi analiza viaţa, nu ca pe o problemă, deşi problema există, ci având o minte liberă de probleme ? Înţelegeţi diferenţa ? Probleme există. Am o durere de dinţi, trebuie să mă duc la doctor. Problema impozitelor – înţelegeţi ? Probleme există. Dar, dacă creierul meu este eliberat de probleme, atunci mă pot descurca mai uşor cu acele probleme. Dar, dacă creierul meu este antrenat, condiţionat să rezolve probleme, amplific problemele. Corect ? Mă întreb dacă pricepeţi asta ?

Există o problemă, de exemplu, aceea a lui Dumnezeu. Este o problemă, dacă Dumnezeu există sau nu. Majoritatea creştinilor cred că există un Dumnezeu. Iar budiştii nu au noţiunea de Dumnezeu. El nu există în filozofia lor religioasă ş.a.m.d. Dar l-au transformat pe Buddha într-un Dumnezeu şi asta e o altă problemă. Acum, uitaţi care e problema. Sunteţi credincioşi şi, presupun, necredincioşi. Sunteţi dispuşi să analizaţi de ce există Dumnezeu, dacă există. Fiindcă eu nu am nici o credinţă, să presupunem – de fapt chiar n-am nici o credinţă – puteţi analiza acea problemă şi să aflaţi de ce anume, în decursul erelor, omul l-a inventat pe Dumnezeu ? Inventat şi folosesc acest cuvânt intenţionat. Sper că nu vă va deranja. Omul l-a inventat, fiindcă este înfricoşat. Doreşte să existe cineva, o autoritate exterioară lui, care să-l protejeze, să-i confere siguranţă, să simtă că există cineva, acolo, care are grijă de el. Acel concept vă oferă o mare alinare. Dacă este o iluzie sau o realitate, asta nu contează. Dar, atât timp cât aveţi acel gen de credinţă, vă oferă o mare alinare. Acum, dacă credeţi cu tărie toate acelea, oare vă veţi îndoi de ele, le veţi pune sub semnul întrebării, pentru a afla ceva ? Sau sunteţi atât de înspăimântaţi, încât nici măcar nu vă gândiţi la asta ? Înţelegeţi ?

Deci, pentru a afla dacă există ceva mai presus de natura umană, cineva trebuie să fie liber să cerceteze. Aşa cum am cercetat relaţiile – cineva trebuie să fie liber să le cerceteze, să le observe. Şi, dacă observatorul, cercetătorul, este plin de prejudecăţi, dacă are convingeri profunde, deşi ar putea pretinde, aparent, că examinează, examinarea lui se va potrivi convingerilor sale. Deci, oare poate fi creierul liber să analizeze – să-mi analizeze soţia, soţul, să analizeze toate guvernele, pe un guru, întreaga lume din jur – să analizeze cu mare atenţie, fără fundalul tradiţiilor, valorilor şi opiniilor mele ? Atunci creierul ar fi activ integral, nu pe bucăţi. Înţelegeţi ?

Savanţii afirmă, probabil ştiţi asta, cu toţii – dacă o ştiţi, vă rog să mă iertaţi c-o repet – că numai o foarte mică parte a creierului funcţionează, la majoritatea oamenilor şi, drept urmare, această perspectivă asupra vieţii este incompletă. Înţelegeţi ? Numai o parte a creierului meu împărtăşeşte sau funcţionează activ în decursul vieţii, numai o parte. Şi, ca atare, creierul nu funcţionează integral. Corect ? Dacă vă interesează, doriţi să aflaţi dacă creierul poate funcţiona holistic, complet, nu numai parţial ? Sunteţi interesaţi de o astfel de problemă ? De ce ? E vorba numai de curiozitate sau numai de a vă certa pe tema ei ? Sau sunteţi serioşi când afirmaţi: ‚Vreau să aflu dacă creierul, acum, este foarte limitat !’ – deoarece întreaga cunoaştere este limitată. Corect ? Trebuie să fiţi destul de siguri de asta – toată cunoaşterea, fie că este cunoaşterea trecutului sau cunoaşterea viitorului, cunoaşterea este etern limitată. Se descoperă din ce în ce mai multe lucruri în lumea ştiinţei. Nici un savant nu va spune vreodată: ‚Cunoaşterea mea este completă !’. Corect ?

Deci, cunoaşterea este întotdeauna incompletă. Şi, cunoaşterea fiind incompletă, gândirea este incompletă. Fiindcă gândirea este născută din cunoaştere, atât memoria cât şi gândirea sunt limitate. Corect ? Fără memorie nu există gândire, fără cunoaştere gândirea nu capătă fiinţă. Şi noi funcţionăm, acum, numai cu o gândire limitată.

Gândirea mea şi a voastră, gândirea unui mare savant sau a unui individ needucat, toate sunt similare. Gândirea este asemănătoare. Poate că se exprimă diferit, dar gândirea este limitată. Deci, atât timp cât gândirea stă la baza acţiunilor noastre, la baza vieţii noastre, creierul nu poate funcţiona, niciodată, integral. Analizaţi asta logic, vă rog ! Vieţile noastre sunt incomplete; sunt afacerist, sunt om de ştiinţă, sunt pictor – corect ? – ş.a.m.d. Suntem puşi, cu toţii, în categorii. Ca atare, vieţile noastre sunt incomplete, fiindcă gândirea noastră este limitată şi, drept urmare, trebuie să fie, inevitabil, incompletă. Oare aţi accepta asta ? Nu s-o acceptaţi, ci să-i percepeţi realismul, aţi putea ? Avem cu toţii numai dubii, nu-i aşa ? Fiindcă tăiem tocmai la rădăcina vieţilor noastre, care este gândirea. Şi noi am construit minunate catedrale, mari opere arhitecturale, grozave ustensile ale războiului, computere ş.a.m.d., toate produse ale gândirii. Şi toate lucrurile din catedrale şi bisericile parohiale sunt produsul gândirii. Nu-i aşa ? Nimeni nu poate nega asta – toate veşmintele, toate robele pe care şi le pun preoţii, sunt copii, în parte, ale celor egiptene – gândirea le-a produs pe toate. Şi tot gândirea l-a inventat pe Dumnezeu.

Acum se pune problema dacă trebuie eliminată gândirea, în totalitate. Şi cine este acea entitate care va elimina întreaga gândire ? Tot gândire este şi asta. Corect ? Mă întreb dacă înţelegeţi asta ? Meditaţia voastră, dacă unii dintre voi vă răsfăţaţi cu asemenea chestii, înseamnă eliminarea gândirii. Dar nu examinaţi niciodată cine este eliminatorul, cine anume spune: ‚Trebuie să gândesc ?’. Tot gândire este şi cea care spune: ‚Pe Dumnezeu, dacă nu gândesc, poate că obţin ceva.’ Şi, totuşi, gândirea este necesară, cunoaşterea este necesară, în anumite domenii, altminteri n-aţi putea ajunge acasă, n-aţi putea vorbi engleza ş.a.m.d.

Deci, gândirea a fost instrumentul propriei noastre fragmentări. Şi, ca atare, observăm asta, nu spunând: ‚Cum să scap de gândire ?’, ci observăm realitatea necesităţii gândirii în anumite domenii şi faptul că gândirea, în lumea psihologiei, s-ar putea să nu fie deloc necesară. În relaţiile noastre reciproce, dacă gândirea este instrumentul, ceea ce şi este, atunci tocmai gândirea este factorul determinant al dezbinării noastre. Observând asta – nu ce anume să facem în privinţa asta – observând pericolul acestui fapt, ne putem depărta, ulterior, de pericol. Ca de o prăpastie, de un animal periculos, fugim departe. Similar, gândirea este periculoasă în lumea psihologiei. Mă întreb dacă înţelegeţi asta ? Gândirea este necesară în anumite domenii. Apoi, dacă observi asta cu mare atenţie, fără vreo părtinire, apoi gândirea începe să-şi descopere propriul loc.”

Sper că veţi observa, cu toţii, transformarea spirituală graduală a unui intelectual autentic, specialist al domeniului religios, fiindcă intervenţiile sale în conversaţii încep, din ce în ce mai mult, să se rezume la o simplă interjecţie, „aha” şi tot mai greu reuşeşte să se menţină serios, atunci când este izbit, el însuşi, de hilarul absurd al paradigmei actuale, în care, spune Anderson, în tot procesul „educaţional”, din copilărie şi până la maturitatea academică, nimeni nu i-a prezentat, vreodată, problemele umane din perspectiva impusă subtil de Krishnamurti, în conversaţie şi mă tem că râsul va deveni tot mai tragic, atât timp cât marea majoritate a oamenilor se complac în divertismente ieftine, la propriu, şi refuză să asculte sau să perceapă adevărul oricărei informaţii care ar putea zdruncina bazele şubrede ale lumii, iluzorii şi confortabile, în care trăiesc.

„Veţi vedea că este extraordinar de dificil să te priveşti, pe tine însuţi, prin oglinda relaţiilor umane, fără vreun sentiment al condamnării a ceea ce vezi şi, dacă vei condamna ceea ce vezi, nu vei înţelege. Pentru a înţelege un lucru exact aşa cum este, condamnarea, judecarea, evaluarea, trebuie să dispară, ceea ce este extrem de dificil, fiindcă, în prezent, suntem antrenaţi, educaţi, să condamnăm, să respingem, să aprobăm, să negăm. Şi acesta e numai începutul procesului, un început foarte superficial. Dar cineva trebuie să treacă prin toate acestea, cineva trebuie să înţeleagă întreg procesul mental, nu numai din punct de vedere intelectual, teoretic, ci trăind zi de zi, urmărindu-se în această oglindă a relaţiilor umane. Cineva trebuie, de fapt, să experimenteze ceea ce are loc în mintea sa, să examineze, să fie conştient de întreg conţinutul său, fără a nega, suprima sau da la o parte ceva. Apoi, dacă ajungeţi atât de departe, şi dacă sunteţi serioşi, cu toţii, veţi descoperi că mintea nu mai proiectează simple imagini, nu mai creează vreun mit, vreo iluzie; este începutul înţelegerii totalităţii sinelui propriu şi, ca atare, totul devine foarte simplu, clar, tăcut.”

J. Krishnamurti (1895-1986),

Hamburg 1956,Talk 1

Krishnamurti - Conversation with dr. A.W. Anderson(2) ... link2