30 iul. 2013

Krishnamurti: Conversaţii cu dr. Allan W. Anderson -
Partea a III-a


„Toate formele exterioare ale schimbării, introduse prin războaie, revoluţii, reforme, legi şi ideologii, au eşuat complet în a schimba natura fundamentală a omului şi, drept urmare, a societăţii. Ca fiinţe umane, trăind în această lume monstruos de urâtă, haideţi să ne întrebăm, noi înşine, oare această societate, bazată pe concurenţă, brutalitate şi frică, poate fi împinsă spre finalul ei ? Nu ca o concepţie teoretică, nu ca o speranţă, ci ca o realitate efectivă, astfel încât mintea umană să devină proaspătă, nouă şi inocentă şi să putem produce o lume diferită, împreună ? Nu se poate întâmpla, cred eu, decât dacă fiecare dintre noi vom recunoaşte realitatea esenţială că noi, ca indivizi, ca fiinţe umane, în orice parte a lumii se întâmplă să trăim sau oricărei culturi se întâmplă să-i aparţinem, suntem pe deplin responsabili de actuala stare a lumii.

J. Krishnamurti (1895-1986),
Freedom from the Known, pg. 14

În al treilea episod al acestei serii de conversaţii, purtate în luna februarie a anului 1974, între Jiddu Krishnamurti şi dr. Allan W. Anderson, profesor de studii religioase la Universitatea de Stat din San Diego, California, este tratată, tot prin continuitate, problema responsabilităţii umane, fiindcă, în viziunea maestrului, ca fondatori ai societăţii profund imorale în care trăim, putem fi, cu toţii, blamaţi – indiferent de rasă sau localizare geografică – pentru haosul şi suferinţa generalizată pe plan mondial, chiar dacă am delegat iresponsabil propria noastră autoritate marionetelor politice, care fac jocul intereselor cămătăreşti globale şi, ca atare, schimbarea profundă a societăţii nu poate surveni decât ca o consecinţă a schimbării noastre radicale, ca fiinţe cerebrale, prin reasumarea responsabilităţii individuale.

Deşi Anderson are tendinţa de a filozofa inutil, în opinia mea, pe probleme care sunt expuse destul de clar de Krishnamurti, îi voi recunoaşte meritul de a fi sesizat una dintre caracteristicele esenţiale ale învăţăturilor maestrului – pe care am amintit-o cu ceva vreme în urmă, fără să fi avut ştiinţă de intuiţia profesorului american – şi anume că aruncă o lumină complet nouă asupra unor termeni uzuali, pe care, din cauza uzului lor deformat, propagandistic, am ajuns să-i percepem ca având cu totul alte semnificaţii decât cele native.

Vă atrag atenţia, exact în acest sens, asupra disputei privind echivalarea negării ego-ului cu abnegaţia – care din varianta engleză „self-denial” s-ar traduce mot-a-mot prin „auto-negare” – propusă de dr. Anderson şi respinsă de Krishnamurti şi, ca de obicei, însoţesc traducerea filmului cu cea a unui text relevant, pe aceeaşi tematică.

Krishnamurti: First Talk in Bombay, 1965

„Ca individ, este responsabilitatea ta să produci o schimbare extraordinară în lume. Este responsabilitatea ta fiindcă eşti parte a acestei societăţi, fiindcă eşti parte a acestei teribile tristeţi umane, a acestui efort constant, a luptei, durerii şi anxietăţii sale. Tu eşti responsabil. Dacă nu-ţi dai seama de această responsabilitate imensă şi nu vii în contact direct cu ea şi nu analizezi întreaga sa structură, a maşinăriei acelei responsabilităţi, poţi să faci ce vrei – mergi la orice templu, mergi la orice guru, la orice maestru, apelează la orice carte religioasă a lumii – dar acţiunea ta nu va avea nici un sens, fiindcă acelea nu sunt decât evadări din realitate.

Deci, trebuie să înţelegem această existenţă, această viaţă, relaţia noastră cu societatea. Nu trebuie numai să înţelegem relaţiile noastre reciproce şi cu societatea, ci trebuie să producem o schimbare radicală în acele relaţii. Şi asta este responsabilitatea noastră. Nu cred că simţim cât de urgentă este. Ne uităm înspre politicieni, aşteptăm ceva de la vreo filozofie, aşteptăm ceva misterios care să producă o schimbare în noi înşine. Nu există cale de scăpare, dacă nu deveniţi conştienţi de această imensă responsabilitate, ca fiinţe umane şi, devenind conştienţi de acea responsabilitate, veţi învăţa despre ea şi nu veţi apela la întreaga voastră cunoaştere anterioară, în acest proces al învăţării. Şi, pentru a învăţa, trebuie să existe libertate; altminteri, veţi repeta acelaşi lucru, la nesfârşit. Nu puteţi învăţa ahimsa (evitarea violenţei).

Nu ştiu dacă aţi remarcat că există multă confuzie, suferinţă şi tristeţe în lume şi că acel om – omul zilei de azi – nu a fost capabil să afle o cale de ieşire din asta. Aşa că se bazează pe trecut. El crede că trebuie să revină acum cinci mii sau şapte mii de ani şi să resusciteze trecutul pentru a produce o renaştere. Şi, din nou, nu există răspuns în acea direcţie. Nu există răspuns în decursul timpului. Timpul poate face viaţa mai fericită, mai confortabilă; dar confortul şi plăcerea nu sunt răspunsuri absolute la problemele vieţii. Iar răspunsul nu se află nici în vreo reformă. Nu există cale de scăpare nici prin vreun templu, printr-o carte sacră. Cred că cineva trebuie să realizeze seriozitatea tuturor acestor lucruri şi să dea la o parte tot acel nonsens şi să înfrunte realitatea – care este viaţa voastră, traiul zilnic, brutal, zbuciumat, nesigur, viaţa crudă, cu toate plăcerile sale, cu toate distracţiile sale – şi să vadă dacă cineva poate produce, ca fiinţă umană care a trăit două milioane de ani, o transformare radicală a fiinţei sale şi, ca atare, a structurii societăţii.

Să fii conştient de această responsabilitate înseamnă un mare efort, o muncă anevoioasă. Trebuie să lucrăm nu numai asupra sinelui propriu dar şi asupra relaţiilor cu alţii. Prin ‚lucru’ înţeleg nu practicarea vreunei formule prosteşti, a vreunei teorii absurde, a unor afirmaţii fantastice ale vreunui filozof sau guru sau învăţător. Toate acelea sunt prea infantile, prea imature. Când vorbim despre efort, înţelegem că cineva, devenind conştient de responsabilitatea sa, ca fiinţă umană trăind în această lume, trebuie să depună un efort pentru a produce o schimbare în el însuşi. Şi, dacă se schimbă cu adevărat, dacă produce o mutaţie în el însuşi, atunci va transforma societatea. Societatea nu este transformată prin nici o revoluţie, economică sau socială. Am remarcat asta în revoluţia franceză, în revoluţia rusă. Speranţa eternă a omului – că schimbând factorii externi, natura lăuntrică a omului poate fi transformată – nu s-a împlinit niciodată şi nu se va împlini niciodată. Schimbarea exterioară, schimbarea economică, care trebuie să se producă în această ţară, atât de săracă, nu va schimba atitudinea omului, modul lui de trai, nefericirea, confuzia sa.

Deci, pentru a produce o schimbare completă a omului, acesta trebuie să devină conştient de el însuşi – adică, trebuie să înveţe din nou despre el însuşi. Omul, potrivit descoperirilor recente ale antropologiei, a trăit vreme de două milioane de ani; şi omul n-a găsit o cale de scăpare din suferinţa sa. A evadat din ea, a fugit de ea prin intermediul unor iluzii fanteziste. Dar el n-a găsit calea, n-a clădit o societate care să fie, pe deplin, liberă; n-a clădit o societate care să nu fie una a conformismului.

Ştiţi, dacă observaţi acest lucru, există acele societăţi care cooperează din necesitate. Din necesitate, prin constrângere, printr-o revoluţie industrială, oamenii trebuie să trăiască laolaltă; trebuie să coopereze, trebuie să se conformeze, trebuie să respect un tipar. Şi, în acea societate, aşa cum poate observa cineva, încă există conflicte; fiecare om se tot ridică împotriva altuia, fiindcă este ambiţios, este competitiv, chiar dacă ar vorbi despre iubirea aproapelui. Prin forţă trebuie să coopereze, dar, în acea cooperare, în acea afirmare a iubirii aproapelui, este competitiv, nemilos, ambiţios. Ca atare, un asemenea model de societate îşi induce propria distrugere.

Apoi, există un tip de societate în care nu există nici un fel de conştiinţă civică; fiecare e pentru sine. Aşa cum observaţi în această ţară, fiecare om poarta grija propriei familii, a propriului său grup, a propriei sale clase sociale, a propriei sale zone a ţării, a propriei sale separări lingvistice; şi nu are conştiinţă civică. Nu este deloc conştient de ceea ce i se întâmplă aproapelui său; nu-i pasă; este complet indiferent faţă de ceea ce se întâmplă.

Şi, totuşi, dacă observaţi asta, cărţile sale religioase i-au spus, probabil, că va trăi încă o viaţă şi, ca atare, trebuie să se comporte bine; în asta constă karma: nu contează ce va face acum, cum vorbeşte, cum spune anumite lucruri, nu contează cui i le spune; acel comportament este corect şi, dacă nu se comportă bine acum, va plăti pentru asta în următoarea viaţă – aceasta este forma brută a învăţăturii. Astfel aţi fost educaţi timp de secole şi, totuşi, asemenea credinţe, asemenea idei, nu au importanţă în viaţa voastră, fiindcă nu credeţi în ele. Încă vă comportaţi de parcă asta ar fi singura viaţă care ar conta. Fiindcă sunteţi competitivi, sunteţi ambiţioşi, vă distrugeţi aproapele; social vorbind, nu aveţi, deloc, o minte civică.

Deci, există aceste două tipuri de societăţi. Un tip de societate este cel în care fiinţa umană, care trăieşte în ea, este făcută să se conformeze, este făcută să coopereze, din necesitate. Astfel, fiinţa umană devine conştientă civic: nu aruncă lucruri în drum, de frica vreunei pedepse; există ordine. Dar, în acea ordine, în acel cadru social, fiecare om este contra celuilalt. În celălalt tip de societate, aşa cum este în ţara asta, nu există un cadru social. Aici nu există conştiinţă civică deloc, fiindcă nu credeţi, deloc, în ceea ce vi se spune.

Aveţi aceste două tipuri de societăţi şi fiecare dintre aceste societăţi, inerent, în structura lor, deţin seminţele propriei distrugeri. Deci, un om religios este preocupat de crearea unei noi societăţi, care să nu fie nici una, nici alta, ci o societate complet diferită – şi anume, una în care fiecare fiinţă umană se comportă corect, în fiecare minut, fiindcă îşi înţelege responsabilitatea de fiinţă umană. El singur este responsabil şi nu altcineva – cum se comportă; ce activităţi are; dacă este ambiţios, crud, distructiv, duşmănos, gelos, competitiv; care îi sunt temerile. Numai o asemenea minte poate produce o societate nouă. Şi avem nevoie de o societate nouă şi acea societate nu va fi creată de nimeni altcineva, ci de voi înşivă. Nu cred că simţim responsabilitatea imensă a acestui fapt. Este principalul lucru care contează. Fiindcă este ceva fundamental şi anume comportamentul corect, conduita justă – nu conduita potrivită vreunui tipar, ci conduita care apare prin învăţare. Dacă veţi învăţa tot timpul, exact acea învăţătură va produce acţiunea corectă. Drept urmare, numai mintea religioasă poate crea această nouă societate.

Şi, aşa cum am spus, trebuie să vă cunoaşteţi pe voi înşivă – nu ceea ce vi s-a spus despre voi, nu ceea ce vreo carte sacră v-a spus despre voi, fiindcă toate acelea sunt irelevante, nu au nici un sens. Trebuie, din nou, să vă cunoaşteţi pe voi înşivă. Ca atare, trebuie să învăţaţi cum să vă observaţi singuri. Aşa cum observaţi acel pom, aşa trebuie să vă observaţi singuri. Aşa cum observaţi acel pom, fără denaturări, aşa trebuie să vă observaţi singuri, fără denaturări – şi asta este cea mai mare dificultate. Fiindcă noi nu observăm realitatea, ci, mai degrabă, ştim ce anume ne oferă plăcere sau durere şi, ca atare, evităm realitatea.

Ştiţi, dacă vreau să ştiu ceva despre mine însumi, să aflu ceva despre mine însumi, trebuie să observ fiecare gând, fiecare sentiment pe care-l am – nu să spun că ar trebui să existe sau nu, nu să le neg sau să încerc să le schimb, ci numai să mă observ aşa cum sunt. Şi asta necesită o anumită disciplină. Fiindcă să observi realitatea este, prin ea însăşi, o disciplină. Vă rog analizaţi asta. Priviţi o floare şi vedeţi cât este de greu s-o priveşti fără a o numi, fără a avea tot felul de reacţii, fără ca să ziceţi dacă vă place sau nu – numai s-o observaţi. Atunci veţi vedea cât de extraordinar de dificil este să priveşti ceva aflat complet în exteriorul tău, la modul obiectiv. Şi, apoi, când te analizezi lăuntric, este cu mult mai dificil, fiindcă ai tot felul de opinii despre tine însuţi: ce ar trebui să fii sau ce n-ar trebui să fii; ce anume eşti; că reprezinţi sinele suprem, atman, Dumnezeu sau ce anume crezi că eşti – toate ideile şi amintirile fantastice pe care le ai. Tocmai aceste amintiri, aceste fantezii, aceste iluzii, aceste experienţe – această cunoaştere acumulată – te împiedică să te analizezi singur. Şi, dacă eşti conştient de ele – cunoaşterea şi diversele forme de cunoaştere – şi nu le permiţi să interfereze cu observaţia sinelui tău, induci o disciplină, în sine.

Pentru a ajunge foarte departe, trebuie să începeţi de foarte aproape. Trebuie să începeţi aici, nu dincolo de existenţa terestră. Trebuie să începeţi cu Pământul, cu noi, cu fiinţele umane, cu noi înşine şi să nu încercaţi să aflaţi care este frumuseţea transcendentală a vieţii. Pentru a descoperi frumuseţea transcendentală a vieţii, trebuie să începem cu viaţa însăşi. Numai prin traiul zilnic şi înţelegerea frumuseţii acelei vieţi cotidiene, numai prin acea uşă putem păşi pentru a descoperi incomensurabilul. Minţile noastre caută întotdeauna ceva non efemer, ceva numit Dumnezeu, ceva numit adevăr. Şi suntem atât de disperaţi, suntem atât de zbuciumaţi, suntem atât de înconjuraţi de teamă, încât depunem orice efort ca să descoperim ceva ce numim adevăr, ce numim Dumnezeu. Dar, pentru a descoperi asta, trebuie să clădim fundaţia potrivită; şi fundaţia potrivită constă în acţiunea comportamentală corectă. Deci trebuie să clădim fundaţia, nu pe nisip, ci pe baza responsabilităţii din viaţa cotidiană şi să încercăm să producem o revoluţie extraordinară în acea viaţă.

Ştiţi, pentru majoritatea dintre noi, schimbarea implică un proces de negociere. Aş vrea să mă schimb şi, ca atare, încep o negociere cu mine însumi, ca să văd dacă este profitabil sau nu, dacă merită sau nu, deci schimbarea implică negociere. Vă rog să vă gândiţi la asta şi să simţiţi cât de ciudat reacţionează minţile noastre în privinţa schimbării. Ne schimbăm dacă este profitabil, dacă este plăcut sau ne schimbăm atunci când este dureros. Dar orice schimbare prin negociere nu este deloc o schimbare. Deci mintea noastră, care doreşte să descopere realitatea, trebuie să înceapă cu ea însăşi.

Şi există ceva ce nu poate fi cuprins cu mintea sau cu instrumentele inventate de om. Există adevărul, există binecuvântarea. Dar trebuie să ajungem la ele nu prin rugăciuni, nu prin speranţă, ci devenind pe deplin responsabili de orice acţiune, în fiecare zi şi în fiecare minut al zilei. Atunci, din acea responsabilitate, răsare floarea înţelegerii şi acea înţelegere este calea de urmat în viaţă. Şi trebuie să existe acea descoperire, pentru fiecare, a căii de urmat în viaţă; şi este singura cale prin care se poate percepe realitatea, cu claritate şi în profunzimea minţii umane.”

În concluzie, pe de o parte, mă văd obligat să demolez entuziasmul bigoţilor, fiindcă expresia „minte religioasă” a fost definită, deja, într-o postare anterioară şi nu are nimic de-a face cu vreo sectă sau religie organizată, iar, pe de altă parte, revenind pe tărâm laic, parcă nimic nu demască mai bine demagogia şi fariseismul tuturor guvernanţilor, care se pretind a fi preocupaţi de metehnele lumii, „eliminându-le” prin scoaterea de legi pe bandă rulantă, decât fraza: „[…] dacă răspund unei crize, în termenii unui plan preconceput, ceea ce fac comuniştii sau catolicii sau protestanţii ş.a.m.d. – şi practic toţi politicienii actuali (n.a.) – atunci nu răspund, pe deplin şi adecvat, acelei provocări.”

„Pentru a transforma lumea, trebuie să începem cu noi înşine; şi ceea ce este important, atunci când începem cu noi înşine, este intenţia. Trebuie să existe intenţia de a ne observa pe noi înşine şi de a nu lăsa pe seama altora această transformare sau să producem transformări prin vreo revoluţie, fie ea de stânga sau de dreapta. Este important să înţelegem că este responsabilitatea noastră, a voastră şi a mea; fiindcă, oricât de mică ar fi lumea în care trăim, dacă ne putem transforma noi înşine, dacă putem promova un punct de vedere radical diferit în existenţa noastră cotidiană, atunci poate că vom putea afecta lumea, în întregime şi relaţiile extinse reciproce.”

J. Krishnamurti (1895-1986),
The Book of Life

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Deși, inițial, am activat această fereastră numai din considerente anti spam, mă văd nevoit să fac unele precizări pentru cei care nu înțeleg subtilitatea noțiunii de moderare online. Mai bine zis, fiindcă este un site personal, nu poate exista nici dreptul la replică, nici cel de a comenta pe site-ul meu. Ambele sunt simple privilegii, acordate, temporar, celor care apreciază faptul că primesc, pe gratis, ceva foarte muncit și, mai ales, celor care nu folosesc un limbaj agresiv sau suburban sau care nu bat câmpii pe lângă subiect, fără a fi în temă cu postările anterioare ale site-ului. Iar comentariu înseamnă câteva fraze, nu o altă postare. De asemenea, nici comentariile la comentariul altui comentariu nu vor fi acceptate. Polemizați unde doriți, dar nu aici. Tot ceea ce nu corespunde acestor criterii va fi șters fără ezitare. Vă mulțumesc pentru înțelegere !