Obsedaţi de celebritate

Starsuckers este cel mai controversat documentar al anului, lansat în cinematografele britanice în noiembrie 2009, în aprecierea unanimă a criticilor, film ce a reconfirmat umorul negru insular, prin expunerea şocantă a obsesiei mass media pentru cultul vedetelor, relevând motivele reale ce stau la baza dependenţei noastre de personaje celebre - beneficiile financiare şi setea de putere a corporaţiilor şi a câtorva indivizi aparţinând elitelor.

Filmul continuă seria informală a documentarelor consacrate dezvăluirii manipulării colective, ce au fost deja postate pe blog - Zeitgeist III, Ethos şi PsyWar - exfoliind ambalajul strălucitor ce maschează falsitatea cultului vedetelor în societatea noastră actuală.

Regizat de Chris Atkins, care a fost nominalizat la două premii Bafta pentru documentarul său de debut, Taking Liberties, din 2007, Starsuckers a explodat în conştiinţa publică cu o lună înaintea lansării, când s-a aflat, prin intermediul The Guardian, că echipa de producţie se ocupase cu fabricarea şi vânzarea de ştiri false, despre celebrităţi, tuturor tabloidelor britanice.

Ştirea a devenit, ea însăşi, o senzaţie în sine, numai bună de exploatat în mass media, fiind urmată, la scurt timp, de revelaţia "tragică" a filmării cu camera ascunsă a patru reporteri, de la trei tabloide de duminică, în timp ce încălcau legea cu nonşalanţă, încercând să cumpere înregistrări medicale aparţinând unor vedete.

Realizatorii au procedat identic şi cu Max Clifford, un guru britanic al relaţiilor publice, care s-a dovedit a fi neaşteptat de naiv, fiind surprins în timp ce îşi bârfea mândru clienţii, care-l plătiseră cu sume obscene de-a lungul anilor, pentru a le proteja imaginea publică ameninţată de viciile ascunse ale fiecăruia.

Când Clifford a aflat acest lucru, a angajat imediat o firmă de avocatură cu o foarte proastă reputaţie, Carter Ruck, ameninţând punerea filmului sub interdicţie judecătorească, fapt ce ar fi blocat lansarea programată a acestuia, măsură care, evident, nu a avut succesul scontat.

Chris Atkins a mers chiar şi mai departe, publicând pe site-ul propriu un ghid extraordinar, foarte detaliat şi amuzant, despre modul în care pot fi păcălite abjectele tabloide britanice şi cum pot fi făcute să plătească pentru ştiri fanteziste, răsărite din imaginaţia cuiva, publicând totodată şi o sinteză inspirată a codului deontologic al jurnalistului, care este ignorat de multă vreme, fiind considerat, tacit, o relicvă similară cu Magna Carta.

Vorbind despre relaţii publice, eu care crezusem că influenţa funestă a nemernicului traficant de droguri şi iniţiator de tehnici de manipulare în masă, Sigmund Freud şi a progeniturilor sale, se stinsese odată cu dispariţia longevivului său nepot, Eddy Bernays, în 1995, la vârsta de 104 ani, am avut o revelaţie amară, din film, constatând că numele de Matthew Freud nu era o simplă coincidenţă.

Matthew, care este căsătorit cu fiica magnatului presei, Rupert Murdoch, este şi strănepotul lui Sigmund, ce continuă tradiţia "glorioasă" a familiei, de mincinoşi maladivi, firma sa Freud Communications fiind a opta firmă de relaţii publice din Marea Britanie, ca mărime şi influenţă.

A fost la fel de trist să constat că scenaristul şi regizorul britanic Richard Whalley Anthony Curtis, pe care-l admiram pentru filmele sale Four Weddings and a Funeral, Bridget Jones's Diary, Notting Hill şi seria Mr. Bean, este căsătorit cu Emma Freud, reporter TV şi sora lui Matthew, desigur.

Mă tem că vom mai auzi de această familie, al cărei potenţial (procreativ şi malefic) se pare că este departe de a fi epuizat.

Lansarea documentarului pe posturile de televiziune britanice a avut loc cam acum un an, pe 6 aprilie 2010, fiind precedată de un gest de fair play, din partea realizatorilor, care le-au scris celor două personalităţi, Max Clifford şi Bob Geldof, surprinse în ipostaze deloc măgulitoare, oferindu-le un termen de o săptămână pentru a-şi formula declaraţiile, ce ar fi trebuit să fie făcute publice, în virtutea dreptului la replică, la finalul difuzării televizate.

Max Clifford, care îşi revenise probabil din şocul iniţial, când reacţionase exagerat, declanşând proceduri juridice împotriva unor dovezi vizuale de necontestat, a ales metoda struţului, ignorând suveran solicitarea onestă a lui Chris Atkins.

Reticenţa lui Max a fost compensată din plin de Sir Bob Geldof, care nu a fost deloc sfios, redactând un răspuns detaliat, întins pe nu mai puţin de 58 de pagini, pline de furie, dintre care 11 îi erau adresate exclusiv lui Atkins, căruia îi ordona să-l excludă din film, asociindu-şi solicitarea impertinentă cu o suită spumoasă de insulte şi injurii.

În ciuda indicaţiei exprese "a nu se publica", dată fiind poziţia politică influentă a lui Geldof, ca prieten intim al casei regale, ziarul The Guardian a publicat scrisoarea integral, pe 3 aprilie 2010, dând naştere unui adevărat război mediatic, justificat de limbajul suburban al distinsei feţe nobiliare britanice, care categorisise partizanii campaniei împotriva sărăciei africane ca "...masturbatori travestiţi în clovni... care fac marşuri, în cerc" - şi credeţi-mă că am fost obligat să folosesc un termen literar în locul celui folosit real de Geldof.

Filmul a primit recenzii de 4 şi chiar 5 stele din partea ziarelor care au avut suficient curaj să înfrunte un mogul de talia lui Rupert Murdoch, pe DVD fiind incluse şi interviuri ce nu au apărut pe ecran, cu Kiera Knightley, Clint Eastwood, Robert De Niro, 50 Cent, Al Pacino, Eddie Izzard şi mulţi alţii.

Presiunea a fost enormă, Atkins scriind pe blogul personal, cu o săptămână înaintea lansării de la Festivalul de Film de la Londra:

"Sincer vorbind, suntem extrem de uşuraţi că intriga de capă şi spadă, a practicilor dubioase din ultimele săptămâni, a ajuns la final şi că putem vorbi, de fapt, oamenilor, despre film, fără emoţii sau asistaţi fiind de un avocat."

Filmul identifică cele cinci mecanisme fundamentale care şi-au dovedit eficienţa în crearea acestui gen de control, în faţa căruia am cedat cu toţii, la un moment dat:

1. începerea manipulării vizuale sau "educaţionale" încă din copilărie;

2. alimentarea dependenţei instalate;

3. exploatarea nevoilor instinctive umane;

4. colectarea de informaţii detaliate despre oricine;

5. crearea sau, mai bine zis, inventarea ştirilor,

totul conducând la revelarea alianţei mizerabile dintre mass media, firmele de relaţii publice, vedete şi politicieni.

Elementul unificator al documentarului este odiseea unui copil de şase ani, Ryan, a cărui ambiţie, modelată de părinţii săi, ajunge să fie, cu sprijinul nevăzutului magician din film, complet subordonată intereselor conglomeratelor mass media, care se folosesc fără scrupule de câteva suflete umile, pentru a ne convinge pe noi ceilalţi, spectatorii circului global, de iluzia existenţei unei sorţi mai bune, undeva acolo, care poate fi accesată de oricine este dispus să se supună regulilor lor implacabile.

Ryan - un copil isteţ fără îndoială, îmbrăcat haios... dar care-i este valoarea ?

De ce ar trebui să-l urmărim cu sufletul la gură ?

Cum ar putea deveni, un ţânc, modelul nostru comportamental şi social ?

Ideile sunt tratate pe larg într-un documentar mai amplu, din 2010, The Biggest Conspiracy, care argumentează acuzaţiile de afiliere la satanism aduse actorilor şi cântăreţilor, pe care-i privim ca pe vedete incontestabile,  ca angajament pentru a li se permite accesul la celebritate - documentar pe care, poate, am să-l traduc cândva, dacă va fi disponibil la o calitate mai acceptabilă.

Sunt foarte multe de spus pe tema strălucirii false a lumii vedetelor, în spatele cortinei descoperind cu totul altceva despre viaţa personalităţilor de mucava şi a vedetelor de celuloid: o existenţă bântuită de izolare, droguri, alcool, infidelităţi, homosexualitate ş.a.m.d., care ar putea fi explicate şi prin fantasmele unor minţi chinuite de remuşcări, din momentul în care conştientizează rolul de marionete, ce le-a fost rezervat pe marea scenă a puterii mondiale.

Şi mă întreb, uneori, dacă îşi mai aduce cineva aminte de vremea când nu eram asaltaţi de reclame infecte, când puteai urmări un film, liniştit, într-o anume stare de spirit, fără să-ţi răsară în ecran, din 3 în 3 minute, orice cretin dispus să te convingă să cumperi ceva.

În cele din urmă, ni se confirmă ceea ce ştiam deja, că adevărul nu are şanse să răzbată, fiindcă nu este nimic senzaţional în a fi cinstit, deşi ar cam trebui să fie, într-o lume în care cupiditatea şi nemernicia sunt ridicate la rangul de virtute, iar aplecarea spre bârfa, un defect minor, de altfel, este idolatrizată şi transformată în temelia mass media.

"Scris şi regizat de Chris Atkins (Taking Liberties), Starsuckers este un documentar polemic despre maşinăria celebrităţii. Teoria lui Atkins este simplă: mari corporaţii media exploatează fascinaţia publicului pentru celebritate şi setea de faimă a tinerilor, printr-o serie de trucuri insidioase, pe care acest film îşi propune să le dezvăluie folosind propriile trucuri. Explicaţia globală pentru lumea noastră, ce are o fixaţie pentru celebritate, este bazată pe factori biologici şi evolutivi, lipsind totuşi argumentele decisive, istorice şi sociologice. De asemenea, îngrijorarea sa pentru pervertirea copiilor noştri, de către acest cult al celebrităţii, dă mult de gândit, dar vine cu dovezi insuficiente. În ciuda limitărilor sale, totuşi, Atkins merită credit pentru un documentar provocator şi plin de vitalitate, al cărui vast subiect este mai potrivit unei cărţi, decât unui film."

Sunday Times

Starsuckers (torrent)

 Subtitrări 1 + 2