Krishnamurti: Mai presus de mit şi tradiţie - Partea a III-a şi a IV-a

Sursă film: J. Krishnamurti ONLINE

„Cred că este important să înţelegeţi că libertatea intervine la început şi nu la final. Noi credem că libertatea este ceva ce trebuie să fie obţinut, că eliberarea este o mentalitate ideală, care se obţine gradat, în timp, prin diverse practici; dar, pentru mine, aceasta este o abordare total greşită. Libertatea nu trebuie să fie obţinută; eliberarea nu este ceva ce trebuie să fie câştigat. Libertatea sau eliberarea reprezintă o mentalitate care este esenţială pentru descoperirea oricărui adevăr, a oricărei realităţi şi, ca atare, nu poate fi un ideal; trebuie să existe de la începuturi. Fără libertate, de la început, nu pot exista momente ale înţelegerii profunde, fiindcă, atunci, întreaga gândire este limitată, condiţionată. Dacă mintea ta este înlănţuită de orice concluzie, de orice experienţă, de orice formă de cunoaştere sau credinţă, atunci nu este liberă; şi o asemenea minte nu poate percepe ce înseamnă adevărul.”

Jiddu Krishnamurti (1895-1986)

Bombay 1st Public Talk 4th March 1956

Următoarele două episoade, III şi IV, ale seriei „Beyond Myth and Tradition”, sunt consacrate corelaţiei libertate & autoritate şi, respectiv, sacrului, problematici tratate cu aceeaşi profunzime şi originalitate, de către Jiddu Krishnamurti, cu care poate că fidelii acestui blog sau ai operei maestrului sunt familiarizaţi deja, ultimul episod prezentând, printre altele şi confesiunea tulburătoare a unui profesionist, dr. Allan W. Anderson, profesor de studii religioase la Universitatea de Stat din San Diego, California, care s-a simţit, el însuşi, transformat de conversaţiile revelatoare ce au avut loc în februarie 1974.

Păstrând tradiţia postărilor anterioare, vă voi prezenta traducerea unor discursuri pe tematica în cauză, ceva mai extinse pe subiectul libertăţii umane, scopul suprem declarat al lui Krishnamurti, încă de la discursul din 1929, ceva mai sumar pe tema autorităţii, pe care el o tratează adesea, în conjuncţie cu cealaltă faţetă, nedeclarată, a puterii, religia – la fel ca şi geniul nostru, prematur amuţit, Ioan Petru Culianu – şi nu voi spune mai nimic pe tema sacrului, ce nu are nimic de-a face cu religia organizată, în speranţa că vă voi incita să vedeţi şi, mai ales, să revedeţi episodul corespunzător, pe care, eu personal, în consider extrem de profund şi plin de semnificaţii, mult prea subtile, însă, pentru bigoţii acestor vremuri.

J. Krishnamurti – Third Public Talk at Brockwood Park, september 1978

„Am discutat despre diverse lucruri, care privesc viaţa noastră de zi cu zi. Nu ne complăcem, sub nici o formă, în teorii, credinţe sau distracţii ideologice, speculative. Suntem, de fapt, pe deplin preocupaţi – sper eu – de viaţa noastră cotidiană şi de posibilitatea de a afla dacă există vreo cale de a produce o schimbare radicală în ea. Fiindcă viaţa noastră nu e aşa cum ar trebui să fie. Suntem confuzi, nefericiţi, chinuiţi de suferinţe, luptând zi de zi, până la moarte. Acest conflict nesfârşit, nu numai în relaţiile noastre personale, ci şi cu lumea, care se accentuează zilnic, devine tot mai periculos, tot mai imprevizibil, nesigur, atât timp cât politicienii şi naţiunile aleargă după putere.

Şi ar trebui, de asemenea, să discutăm, în această dimineaţă, cred eu, despre libertate. Se pare, pe măsură ce observăm lumea, în viaţa de zi cu zi, că libertatea noastră se diminuează tot mai mult. Devenim tot mai restricţionaţi, acţiunile ne sunt tot mai limitate, perspectivele devin tot mai înguste, mai amare, mai cinice şi nu părem să ne eliberăm, niciodată, de conflictele şi suferinţa zilnică, să ne eliberăm, complet, de traiul dificil. Şi cred că ar trebui să dezbatem, împreună, această problemă a libertăţii. Desigur că în statele totalitare nu există nici o libertate. Aici, în lumea occidentală şi, parţial, în cea orientală, există ceva mai multă libertate – libertatea de a-ţi schimba serviciul, libertatea de a călători, libertatea cuvântului, libertatea gândirii, libertatea de exprimare, libertatea de a scrie ce-ţi place. Dar până şi această libertate, pe care o deţine acum cineva, devine tot mai mecanică şi nu mai este libertate.

Deci cred că ar trebui, dacă suntem cât de cât serioşi, să analizăm ceva mai profund această problemă. Desigur, dacă doriţi acest lucru. Bisericile, religia, au încercat să ne domine gândirea: biserica catolică, în trecut, a torturat oameni pentru credinţele lor, i-a ars pe rug, i-a excomunicat şi, chiar şi acum, excomunicarea este o formă de ameninţare pentru catolici. Şi exact acelaşi lucru se întâmplă în statele totalitare – controlul minţii, controlul gândirii şi toţi cei care nu sunt de acord, disidenţii, sunt alungaţi sau torturaţi sau internaţi în spitale psihiatrice ş.a.m.d. Acum o fac şi în aşa-zisele state politice, economice. Deci libertatea este un lucru a cărui semnificaţie trebuie s-o aflăm şi dacă este posibil, pentru noi, să fim liberi, nu doar lăuntric, profund, ci dacă este posibil să fim liberi lăuntric, psihologic, liberi în propria noastră piele, dar şi liberi să ne exprimăm corect, real, cu exactitate. Atunci, poate vom înţelege ce anume este libertatea.

Oare libertatea este opusul sclaviei ? Oare libertatea este opusul încarcerării, robiei, represiunii ? Oare înseamnă libertatea de a face ce-ţi place ? Vă rog, aşa cum am spus deunăzi şi cum am tot dezbătut împreună, vorbitorul nu face decât să exprime – sper eu – verbal, tot ceea ce ne frământă pe noi toţi. Ca atare, voi nu ascultaţi vorbitorul, ci ascultaţi enunţarea întrebărilor pe care vi le puneţi voi înşivă; deci vorbitorul nu se află aici. Oare libertatea este opusul non-libertăţii ? Şi, deci, există oare un opus ? Înţelegeţi ? Asta înseamnă că, dacă ne depărtăm de rău, înspre bine şi gândim că asta este libertatea, binele fiind libertatea, dacă acceptăm binele, spre care ne putem deplasa, în prezent, atunci ce înseamnă binele şi răul ? Oare binele, bunătatea, este opusul a ceea ce nu este bun, care este nefast, care este rău ? Dacă există contrarii, atunci există conflict. Dacă nu sunt bun, voi încerca să fiu bun. Voi face orice efort pentru a deveni bun, asta desigur dacă sunt cât de cât conştient, sănătos şi nu prea nevrotic. Deci ne întrebăm: Oare libertatea este opusul a ceva anume ? Sau, dacă libertatea are un opus, atunci chiar este libertate ? Vă rog, haideţi să cercetăm, împreună, această problemă. Şi anume, orice contrarii: binele şi răul; opusul răului, care este binele; binele, care are în el rădăcinile răului ş.a.m.d. Haideţi să le analizăm împreună !

Dacă sunt gelos, invidios, opusul geloziei este o stare mentală care nu înseamnă gelozie – o stare a sentimentelor. Dar, dacă este opusul geloziei, atunci are, în el însuşi, propriul său opus. Înţelegeţi asta ? Fiindcă vreau să abordăm, în această dimineaţă, problema iubirii, dacă acest lucru există sau nu. Sau este numai o senzaţie, pe care o numim iubire. Deci, pentru a înţelege semnificaţia deplină şi natura şi frumuseţea acelui cuvânt pe care-l folosim, iubire, trebuie să înţelegem, cred eu, ce înseamnă conflictul contrariilor, dacă acest conflict este iluzoriu, dacă suntem captivi în acea iluzie, care a devenit un obicei, sau dacă există ‚numai ceea ce există’ şi, ca atare, nu are nici un fel de opus. Sper că nu devine ceva prea intelectual, nu-i aşa ? Sau prea impersonal, prea lipsit de sens.

Fiindcă, atât timp cât trăim într-o lume a contrariilor – gelos şi non-gelos, bine şi rău, ignorant şi iluminat – atunci trebuie să existe acest conflict, constant, al dualităţii. Desigur că există dualitate: bărbat şi femeie, lumină şi umbră, întuneric, dimineaţă şi înserare ş.a.m.d. Dar, psihologic, lăuntric, ne întrebăm dacă chiar există contrarii. Oare bunătatea este o consecinţă a ceea ce este rău ? Dacă este consecinţa a ceea ce este rău, malefic – nu-mi place să folosesc cuvântul ‚malefic’, fiindcă este folosit atât de abuziv, ca orice alt cuvânt al limbii engleze – dacă bunătatea este opusul răului, atunci exact acea bunătate este consecinţa răului şi, ca atare, nu există bunătate. Corect ? Oare chiar observăm, în noi înşine, nu ca pe o idee, ca pe o concluzie, ca pe ceva sugerat de alţii, ci oare chiar observăm că ceva născut dintr-un contrariu trebuie să conţină propriul său opus ? Corect ? Deci, dacă este adevărat, atunci există ‚numai ceea ce există’, care nu are un opus.

[…] Atât timp cât există contrarii, nu poate exista libertate. Bunătatea nu are absolut nimic comun cu maleficul, care înseamnă ‚rău’, pus între ghilimele. Atât timp cât suntem violenţi, raportarea la opusul acestui cuvânt, anume non-violent, creează un conflict şi non-violenţa este născută din violenţă. Ideea de non-violenţă este rezultatul agresivităţii, grosolăniei, furiei ş.a.m.d. Deci există numai violenţă, nu şi opusul său. Atunci ne putem ocupa de violenţă. Atât timp cât există un contrariu, atunci vom încerca să atingem contrariul. Mă întreb dacă înţelegeţi ?

Deci, oare libertatea este opusul non-libertăţii ? Sau libertatea nu are absolut nimic de-a face cu opusul său ? Vă rog să înţelegeţi acest lucru, fiindcă urmează să ajungem la altceva şi anume: Oare iubirea este opusul urii, opusul geloziei, opusul acestor senzaţii ? Deci, atât timp cât persistăm în acest obicei al contrariilor, în care ne aflăm – trebuie, nu trebuie, sunt, voi fi – rămânem aici şi, în viitor, se va întâmpla ceva cu toată această activitate, mişcarea contrariilor. Putem continua ?

Deci, ne întrebăm: Oare libertatea nu are absolut nici o legătură cu ceea ce numim non-libertate ? Dacă aşa este, atunci cum poate fi experimentată libertatea, cum poate fi înţeleasă şi cum se poate manifesta, prin fiecare acţiune care are loc ? Am acţionat, întotdeauna, în baza contrariilor. Corect ? Sunt în închisoare şi trebuie să mă eliberez din ea. Trebuie să ies. Sunt în robia unei obişnuinţe, atât psihologic, cât şi fiziologic şi trebuie să mă eliberez din ea, pentru a deveni altceva. Corect ? Deci suntem captivii obişnuinţei, pe acest coridor etern al contrariilor şi, ca atare, nu există un final al conflictului, al luptei de a fi ceva şi nu altceva. Cred că este suficient de clar. Să nu mă ascultaţi pe mine; descoperiţi asta voi, înşivă. Dacă o faceţi, atunci capătă sens, semnificaţie şi poate fi trăită zilnic, dar dacă acceptaţi doar conceptul ei, enunţat de altcineva, de vorbitor, atunci trăiţi numai într-o lume a ideilor şi, ca atare, contrariile persistă. Cuvântul ‚idee’, a cărui semnificaţie îşi are rădăcinile în limba greacă, înseamnă să observi. Uitaţi-vă numai ce am putut face acelui cuvânt ! Numai a observa şi nu a concluziona, sau a face o abstracţiune din ceea ce vei fi observat într-o idee. Deci, suntem captivii ideilor şi nu observăm, niciodată. Dacă observăm, o abstractizăm sub forma unei idei.

Deci afirmăm: libertatea nu este legată de robie, fie că este vorba de robia unei obişnuinţe – fizică sau psihologică – robia ataşamentului ş.a.m.d. Deci există numai libertate, nu şi opusul ei. Dacă înţelegem adevărul acestei afirmaţii, atunci vom avea de-a face numai cu ‚ceea ce există’ şi nu cu ‚ceea ce ar trebui să existe’, care este contrariul său. Aţi priceput ? Ne-am intersectat pe undeva ?”

J. Krishnamurti – Banaras 5th Public Talk 20th, February 1949, The Collected Works Vol. VI

„Întrebare: Ni s-a spus că gândirea trebuie să fie controlată, pentru a induce acea stare de linişte, necesară înţelegerii realităţii. Ne-aţi putea spune cum să controlăm gândirea ?

Krishnamurti: În primul rând, domnule, nu urma nici o autoritate. Autoritatea reprezintă răul. Autoritatea distruge, autoritatea perverteşte, autoritatea corupe; şi un om care urmează o autoritate se distruge pe sine şi distruge şi ceea ce, el însuşi, a plasat pe poziţie de autoritate. Discipolul distruge maestrul, la fel cum maestrul distruge discipolul. Guru distruge ucenicul, la fel cum ucenicul distruge un guru. Prin autoritate nu veţi descoperi nimic, niciodată. Trebuie să fiţi liberi de autoritate, pentru a descoperi realitatea. Este unul dintre cele mai dificile lucruri, să te eliberezi de autoritate, atât cea exterioară cât şi cea lăuntrică. Autoritatea lăuntrică este conştiinţa experienţei, conştiinţa cunoaşterii. Şi autoritatea exterioară este statul, partidul, grupul, comunitatea. Un om care ar vrea să descopere realitatea, ar trebui să evite orice formă de autoritate, exterioară sau lăuntrică. Deci, nu acceptaţi să vi se spună ce să gândiţi. Acesta este blestemul lecturii: cuvântul altuia devine atotputernic. Cel care m-a întrebat a început prin a spune: ‚ni s-a spus’. Cine este cel care vă poate spune ? Domnule, nu vedeţi că liderii şi sfinţii şi marii învăţători au eşuat cu toţii, fiindcă aţi ajuns ceea ce sunteţi ? Aşa că lăsaţi-i în pace ! I-aţi transformat în rataţi, fiindcă nu căutaţi adevărul, ci căutaţi o recompensă.

Să nu urmaţi pe nimeni, inclusiv pe mine însumi; să nu faceţi din altcineva propria voastră autoritate. Voi înşivă trebuie să fiţi şi maestru şi discipol. Din momentul în care acceptaţi pa altcineva drept maestru şi pe voi înşivă drept discipoli, ajungeţi să negaţi adevărul. Nu există nici maestru şi nici discipol, în căutarea adevărului. Căutarea adevărului este importantă, nu voi sau maestrul, care vă va ajuta să descoperiţi adevărul. Vedeţi, educaţia modernă, dar şi formele anterioare de educaţie, v-au învăţat ce anume să gândiţi, nu cum anume să gândiţi. V-au închistat într-un cadru şi acel cadru v-a distrus; fiindcă sunteţi în căutarea unui guru, a unui învăţător, a unui lider, politic sau de altă natură, numai atunci când sunteţi confuzi. Altminteri, nu veţi urma pe nimeni, niciodată. Dacă totul vă este foarte clar, dacă sunteţi o lumină lăuntrică, pentru voi înşivă, nu veţi urma, niciodată, pe nimeni. Dar, fiindcă nu sunteţi, o faceţi din cauza propriei confuzii; şi cel pe care-l urmaţi şi el trebuie să fie confuz. Bătrânii voştri, dar şi voi înşivă, sunteţi confuzi, politic şi religios. Drept urmare, mai întâi limpeziţi-vă propria confuzie, deveniţi o lumină pentru voi înşivă şi, apoi, problema va înceta. Diferenţa dintre maestru şi discipol nu este de natură spirituală.”

În privinţa naivităţii noastre nemărginite, care a stat permanent la baza manipulării propagandistice a opiniei publice şi a propriilor noastre decizii, scriam cândva:

„Prin acest nou documentar, putem analiza la rece opţiunea noastră comodă, de a ne abandona propriile opinii în favoarea unor "experţi" de mucava, motivaţi fiind de titlurile răsunătoare ale acestora, de tinichelele academice care le zornăie agăţate de coadă şi, nu în ultimul rând, de tupeul agresiv cu care ştiu să-şi impună opiniile, călcând în picioare orice opoziţie, ridiculizând din faşă posibilitatea existenţei unor opţiuni alternative.”

Aprofundând arta sublimă a lui Krishnamurti, de a ne reînvăţa să gândim independent, cu profund discernământ, revelându-ne sensurile pierdute ale unor cuvinte, folosite abuziv vreme de milenii, aşa cum o repeta, el însuşi, adeseori, mai există speranţa de a-i împlini dezideratul suprem, de a ne reeduca fără a ne mai supune, vreodată, vreunei autorităţi, auto declarate şi de a ne elibera definitiv din lanţurile făurite, cu migală, pentru noi, de artizanii ocultei mondiale, dar numai atunci când vom înţelege că „libertatea înseamnă finalul, definitiv, al încercării de a deveni ceva anume.

„Există, oare, ceva sacru în viaţă ? Nu inventat de gândire, fiindcă omul, din vremuri imemoriale, a pus întotdeauna această întrebare: Oare există ceva mai presus de această confuzie, nefericire, ignoranţă, iluzie; mai presus de instituţii şi reforme; oare există ceva cu adevărat palpabil, ceva atemporal, ceva atât de imens, încât gândul să nu-l poată cuprinde ? Omul a cercetat toate aceste lucruri. Şi se pare că numai un număr extrem de mic de oameni au avut libertatea de a pătrunde în acea lume. Şi preoţii, din vremurile antice, s-au interpus între căutător şi ceea ce el spera să descopere. Preotul interpretează, devine omul care ştie sau care crede că ştie. Şi omul a fost deviat, abătut, rătăcit. Deci, dacă vreţi să cercetaţi ceea ce este cel mai sfânt, care este de nedescris şi veşnic, atunci, evident, trebuie să nu aparţineţi nici unui grup, nici unei religii, să nu aveţi nici o credinţă, nici o convingere, fiindcă credinţă şi convingere înseamnă să accepţi ca adevărat ceva care nu există sau s-ar putea să nu existe. Aceasta este natura credinţei: să consideri ceva ca fiind indiscutabil, să accepţi ceva ca fiind adevărat, fiindcă atunci când propria ta cercetare, propria ta vitalitate, energie, nu şi-au găsit răspuns, atunci ajungi să crezi. Fiindcă în credinţă se regăseşte o formă de siguranţă, de confort. Dar un om care caută numai confortul psihologic, nu va ajunge niciodată să cunoască ceea ce este mai presus de timp.”

Jiddu Krishnamurti (1895-1986)

Rajghat 2nd Public Talk, 1st December 1963,

Collected Works, Volume II

Beyond Myth and Tradition(3) ... link2

Beyond Myth and Tradition(4) ... link2