Krishnamurti: Mai presus de mit şi tradiţie - Partea a IX-a şi a X-a

Sursă film: J. Krishnamurti ONLINE

„Înţelegem, cu toţii, importanţa încetării violenţei. Şi cum pot eu, ca individ, să mă eliberez de violenţă, nu doar superficial, ci total, complet, lăuntric ? Dacă idealul nonviolenţei nu va elibera mintea de violenţă, atunci oare va ajuta analiza cauzei violenţei să se elimine violenţa ? La urma urmei, aceasta este una dintre problemele noastre majore, nu-i aşa ? Întreaga lume este prinsă în capcana violenţei, în războaie; însăşi structura societăţii noastre de consum este, în esenţă, violentă. Şi, dacă voi, ca indivizi, intenţionaţi să vă eliberaţi de violenţă, total, la nivel subconştient, nu numai superficial, verbal, atunci cum poate cineva care se apucă de aşa ceva să nu devină egocentric ? Înţelegeţi problema, nu-i aşa ? Dacă grija mea este de a elibera mintea de violenţă şi de a practica disciplina, pentru a ţine violenţa sub control şi a o schimba în nonviolenţă, cu certitudine că asta va produce o gândire şi o activitate egocentrică, fiindcă mintea mea se va focaliza, tot timpul, pe eliminarea unui lucru şi căpătarea altuia. Şi, totuşi, sesizez importanţa unei minţi eliberată, complet, de violenţă. Deci, ce trebuie să fac ? Desigur, că nu se pune problema ca cineva să nu mai fie violent. Realitatea este că suntem violenţi şi întrebarea ‚Cum să nu mai fiu violent ?’ nu face decât să creeze un ideal, care mie mi se pare complet inutil. Dar, dacă cineva este capabil să analizeze violenţa şi s-o înţeleagă, atunci poate că există posibilitatea de-a o elimina, în totalitate.”

J. Krishnamurti (1895-1986),

The Book of Life

Prin următoarele două episoade, IX şi X, ale seriei „Beyond Myth and Tradition”, ne confruntăm cu analiza pertinentă făcută de Krishnamurti, în stilul său binecunoscut, altor două probleme existenţiale, esenţiale, latura violentă a naturii umane şi moartea, pe care, de regulă, evităm să le aprofundăm sau încercăm să uităm de ele sau, în spiritul pur al dualismului imaginat de Descartes, fiind incapabili să eliminăm violenţa sau să-i discernem cauzele subiective şi obiective, ne rezumăm la a impune, propagandistic, atingerea unui ideal iluzoriu, aparent opus, nonviolenţa.

Ca de obicei, pentru aprofundarea subiectelor, abordate succint în filme şi, desigur, în majoritate scoase din contextul unor prezentări mult mai ample, vă pun din nou în contact cu textul tradus – în limitele priceperii mele, fireşte – al unei dezbateri publice pe aceeaşi tematică.

Krishnamurti: Third Public Talk at San Diego State College, California, April 1970

„Aş vrea, dacă se poate, în această seară, să vorbesc despre implicaţiile meditaţiei şi ce anume este necesar unei minţi capabile să mediteze, cu adevărat – care este primul pas, ca să zicem aşa.

În primul rând, cred că cineva trebuie să înţeleagă semnificaţia cuvântului libertate. Pentru majoritatea dintre noi, libertatea implică libertatea de exprimare sau libertatea de a face ce dorim, în societate; sau libertatea de a gândi cum vrem; sau eliberarea de vreun obicei plictisitor, anume sau de o anumită idiosincrasie ş.a.m.d. Trebuie să înţelegem ce este libertatea, fiindcă mie mi se pare că este absolut necesară pentru o minte capabilă să mediteze, fără nici o denaturare.

Majoritatea dintre noi solicităm libertatea politică sau religioasă sau de a gândi cum dorim şi mai există şi liberul arbitru. Libertatea politică este în regulă şi cineva trebuie s-o aibă, dar majoritatea dintre noi nu solicităm niciodată şi nici nu aflăm dacă este posibil să te eliberezi lăuntric. Mintea noastră este sclava propriilor proiecţii, propriilor cerinţe, propriilor dorinţe şi împliniri. Mintea este sclava propriilor pofte şi lăcomii. Şi se pare că nu ne-am întrebat, niciodată, dacă este posibil să te eliberezi lăuntric. Dar dorim, întotdeauna, libertatea exterioară – de a milita contra societăţii, contra unei anumite structuri a societăţii. Şi această revoltă antisocială, care are loc în întreaga lume, este o formă de violenţă, care indică faptul că cineva se concentrează pe o schimbare externă, fără o schimbare internă.

Deci, violenţa joacă un rol extraordinar în viaţa noastră şi nu ne întrebăm, niciodată, dacă mintea noastră se poate elibera complet de violenţă. Am acceptat-o ca parte din viaţa noastră, aşa cum am acceptat războiul ca mod de trai. Şi avem războaiele noastre favorite – s-ar putea să nu-ţi placă acest război anume, dar nu te-ar deranja să existe alte genuri de războaie. Şi întotdeauna vor exista războaie şi au existat, vreme de 5.000 de ani, fiindcă am acceptat violenţa ca mod de trai. […] Şi, în societatea intolerantă în care trăim, în cultura care se distinge, treptat, de această societate, să faci sau să alegi ceea ce-ţi place, este tot un indicator al violenţei. Acolo unde există alegere, acolo nu există libertate. Alegerea implică existenţa confuziei, nu a clarităţii. Când observi ceva, foarte clar, nu există alegere, există numai acţiune. Numai o minte confuză este cea care alege. Şi alegerea este un indicator al lipsei libertăţii şi, ca atare, prin alegere apare opoziţia, conflictul.

Şi, ca atare, viaţa noastră se bazează, acum, pe violenţă. Viaţa ne este condiţionată de verbul ‚a fi’. Vă rog, este important să înţelegeţi că viaţa vă este ghidată şi condiţionată de verbul ‚a fi’: cineva a fost, cineva este şi cineva va fi. Ideea indusă de acel verb este de a parveni, a reuşi, a căpăta, a deveni, a obţine treptat pacea, a scăpa, treptat, de lucrurile care ne stingheresc. Deci, verbul ‚a fi’ reprezintă condiţionarea minţii în timp.

[…] Fiindcă iluminarea nu depinde absolut deloc de timp. Înţelegerea nu este o problemă de sensibilitate graduală; cineva înţelege imediat sau deloc. Atât timp cât mintea este condiţionată de acel verb – şi marea majoritatea a minţilor chiar sunt – întreaga noastră structură modernă se bazează pe asta. Voi fi bun, voi atinge treptat o anumită mentalitate ş.a.m.d. Deci cineva trebuie să fie conştient de acest cuvânt periculos. Şi să descopere dacă mintea se poate elibera de cuvânt, deoarece cuvântul nu este niciodată lucrul în sine, descrierea nu înseamnă niciodată lucrul descris. Şi, totuşi, suntem satisfăcuţi de descriere, de explicaţii.

[…] Meditaţia este cel mai frumos lucru din viaţă, dacă ştii ce anume este meditaţia. Dar, înainte ca cineva să poată medita, trebuie să înţeleagă ce este viaţa, ce este iubirea şi ce este moartea. Dacă nu înţelegeţi asta, atunci meditaţia nu este decât o evadare, este o formă de auto-hipnoză. Deci trebuie să aşterni fundaţia şi nu treptat. Trebuie să existe ordine, înainte ca mintea să înţeleagă, pe deplin, semnificaţia meditaţiei, trebuie să existe o ordine totală. Ceea ce înseamnă finalul tuturor conflictelor, al tuturor perturbărilor, al dezordinii interne din cineva anume, altminteri să stai singur într-un colţ, câte zece minute pe zi, gândind că vei medita sau vei atinge iluminarea, e un nonsens, dacă nu vă supăraţi că v-o spun.

Deci, cineva trebuie să înţeleagă ce este viaţa. Şi cineva poate înţelege asta numai observând-o aşa cum este în realitate, nu prin opoziţie cu vreun concept, o formulă, o ideologie, ci aşa cum este în realitate. Deci, cineva trebuie să fie liber să observe cum este viaţa, de fapt. Dacă gândiţi în termeni de cum ar trebui să fie, atunci evitaţi în totalitate ceea ce este viaţa, de fapt.

Deci ce este această viaţă pe care o trăim, această viaţă, traiul real, cotidian, este în confuzie, nu-i aşa ? Există conflict, există ambiţii care ne mână, există bătălii în noi înşine, dorinţe şi voinţe contradictorii, frustrare fără sfârşit. Şi există frustrare fiindcă n-am înţeles, niciodată, ce anume este împlinirea şi dacă există un asemenea lucru numit împlinire. Ce anume trebuie împlinit ? Ambiţia minoră personală a cuiva, poftele cuiva anume, invidiile, ambiţiile de a deveni cineva ?

[…] Şi ce anume este viaţa noastră, o viaţă de conflicte, o viaţă care nu are, de fapt, nici un sens, aşa cum este acum, o viaţă care este un câmp de bătălie, nu numai în sinea noastră, ci şi în relaţii, o viaţă de dezbinare, contradicţii, rutină, monotonie. Şi o asemenea viaţă, când o analizezi profund, este total singuratică, o viaţă care nu are nici o frumuseţe. Şi aceasta ne este viaţa şi nu exagerăm spunând-o, dacă observaţi singuri, cu foarte mare atenţie, fără vreo prejudecată sau părtinire, dacă analizaţi fiecare fiinţă umană, din întreaga lume, sfântul, preotul, specialistul, carieristul, profanul de rând, care sunt cu toţii în capcana ei.

Şi vrem să evadăm din ea. Şi, ca atare, evadăm prin naţionalism, prin credinţe, prin dogme, prin nenumărate forme de divertisment, în care sunt incluse şi divertismentele religioase. Aceasta ne este viaţa, când ne comparăm cu ceva ce ar trebui să fie, când ne comparăm cu ceva mai grozav, mai nobil, mai inteligent, mai spiritual ş.a.m.d.

Şi din asta vrem noi să evadăm, fiindcă omul a trăit astfel vreme de mii şi mii de ani, în amărăciune, confuzie şi mare suferinţă şi necaz. Şi, fără să schimbăm toate acelea, complet, radical, nu numai prin revoluţii externe, schimbând un anumit sistem cu altul, nu rezolvăm această agonie dureroasă. Există o sigură revoluţie, revoluţia interioară.

[…] Acum, problema se pune cum poate fi schimbată acea viaţă, nu treptat, ci imediat ? Altminteri aţi semăna seminţele violenţei; deşi aţi putea dori pace, aţi semăna, de fapt, seminţele duşmăniei, ale suferinţei.

[…] Deci, conştientizaţi fără a alege, fiţi conştienţi de acest întreg fenomen al existenţei, nu al existenţei altcuiva, nu fiind conştienţi de viaţa voastră potrivit opiniei cuiva, a vreunui filozof, vreunui guru, vreunui psiholog, ci fiind conştienţi de ea exact aşa cum este, fiindcă o observaţi voi înşivă. […] Şi dacă ne dorim ordine – şi ordinea este o virtute – ordinea necesită disciplină, adică să înveţi, nu să te conformezi, nu să imiţi, ci să înveţi. Şi trebuie să înveţi despre dezordinea în care se află viaţa ta, s-o observi, să afli. Şi prin acea observare apare o disciplină extraordinară, nu una impusă de cineva anume, fiindcă observarea în sine are propria sa disciplină. Înveţi prin însuşi actul observării şi, ca atare, învăţarea devine disciplină. Vă rog să observaţi asta, fiindcă vi s-au impus atât de multe forme de disciplină – disciplina de afaceri, disciplina religioasă, disciplina de familie – şi, desigur, disciplina militară este cea mai absurdă formă de disciplină.

[…] Deci cineva trebuie să observe, fără a alege, această dezordine care există în noi, în mine – să o observe, nu aşa cum ar dori să fie, fiindcă atunci ar crea conflict între ‚ceea ce există’ şi ‚ceea ce ar trebui să existe’. Şi acolo unde există dezordine, există conflict. Vă rog să înţelegeţi acest lucru, foarte simplu – odată ce veţi înţelege asta, veţi descoperi că observarea dezordinii, însăşi – fără vreo denaturare, fără a dori să produceţi ordine din această dezordine, încercând să impuneţi ceea ce credeţi că este ordinea, în dezordine, ci prin observarea ei fără vreo alegere, fără vreo denaturare – din acea observare apare ordinea supremă, binele extrem.

Şi în asta constă revoluţia completă. Şi din acea schimbare lăuntrică, radicală, apare atunci ordinea exterioară şi nu invers. Noi dorim mai întâi ordine exterioară şi asta n-a fost posibilă, niciodată – fiecare revoluţie, inclusiv revoluţia comunistă, vorbeşte despre ordinea internă, ordinea statală. Şi ştiţi ce se întâmplă, fiindcă fiecare revoluţie a făcut la fel, încercând să producă ordine exterioară, fără a acorda vreo atenţie celei psihologice, suprema ordine lăuntrică a fiecăruia.

[…] Sunteţi produsele propriei condiţionări, sunteţi produsele societăţii voastre, sunteţi produsele propagandei, religioase şi de altă natură – timp de două mii de ani sau zece mii sau cinci mii de ani, în cazul Indiei, vi s-a spus ce să credeţi, ce să gândiţi. Aţi repetat spusele altora. Întreaga voastră educaţie exact asta este, ceea ce aţi învăţat dintr-o carte. Şi asta sunteţi, sunteţi condiţionaţi, nu sunteţi fiinţe umane libere, fericite, vivace, pasionale. Sunteţi fiinţe umane înfricoşate şi, ca atare, de mâna a doua, sunteţi plini de autoritatea altora; sau de propria voastră autoritate minoră, dată de propria voastră cunoaştere – ştiţi câte ceva despre un subiect anume şi deveniţi o autoritate.

[…] Deci voi – iertaţi-mă dacă mă voi repeta – sunteţi fiinţe de mâna a doua, intelectual, emoţional vorbind. Mergeţi în anumite locuri pentru a învăţa cum să fiţi sensibili. Minunată idee, nu-i aşa ? Să vă înveţe alţii cum să gândiţi.

[…] Deci, atunci când înţelegeţi ce anume este dezordinea, observând-o cu mare atenţie, atunci se produce ordinea. Şi ordinea are propria sa disciplină, care este şi propria sa virtute; deci acea ordine este binele suprem şi, ca atare, apare iubirea, care nu are nimic de-a face cu plăcerea, fiindcă în plăcere există durere. Iubirea înseamnă desfătare, iubirea înseamnă bucurie şi nu acel lucru plăpând în care a transformat-o omul. Ca să aflaţi ce anume este iubirea, trebuie să înţelegeţi şi ce este moartea. Chiar vreţi să înţelegeţi ce este moartea ? Da ? Mă îndoiesc, foarte tare, fiindcă sunteţi, cu toţii, atât de speriaţi de moarte, nu-i aşa ? Sau aveţi credinţa unei vieţi de după moarte şi, drept urmare, nu sunteţi înspăimântaţi.

[…] Întreaga Asie crede într-o viaţă de după moarte, milioane cred în reincarnare. Dar nu s-au întrebat, niciodată, ce anume se reincarnează. Ei cred că există o entitate eternă care urmează să se reincarneze ş.a.m.d. – nu voi intra în amănunte. Dacă credeţi în reincarnare, atunci ceea ce contează este modul cum trăiţi astăzi, fiindcă urmează să daţi socoteală de asta în viaţa următoare. Cum trăiţi, ce anume faceţi, ce gândiţi, care vă este moralitatea. Deci, chiar dacă puteţi crede în reincarnare, ceea ce contează este cum trăiţi acum. Deci trebuie să înfruntaţi moartea, nu s-o amânaţi până la bătrâneţe, până la vreun accident sau până la vreo boală ş.a.m.d. – trebuie s-o înfruntaţi, trebuie s-o înţelegeţi, nu să vă temeţi de ea.

Deci, spunem noi, trebuie să înţelegem viaţa şi să evităm moartea. Dar dacă priviţi viaţa ca pe un întreg, în care există traiul şi acest lucru extraordinar numit iubire şi moartea, ca un întreg perfect, nu trei lucruri separate, atunci ce este moartea ? Organismul, prin uzură, boală şi toate celelalte, ajunge la un final – ajunge la un final şi mai repede atunci când există conflict. Toate infarctele voastre, cu toate necazurile lor, sunt rezultatul unui mod de trai extraordinar de contradictoriu, emoţional vorbind. Organismul ajunge la un final. Şi, atunci, fie spunem ‚acesta este finalul, gata’, fie – ceea ce nu prea spunem – că este finalul întregii structuri şi naturi a ‚eului’, acel ‚eu’ care s-a separat în noi şi ei, al nostru şi al lor, noi şi voi, acel ‚eu’ care este centrul conflictului.

Deci, oare poate muri acel ‚eu’, nu într-un final, ci în fiecare zi ? Atunci ai şti ce anume este moartea, astfel încât mintea să fie permanent proaspătă mâine, fiindcă ai murit în trecut. Lăsaţi să vă moară plăcerea, să vă moară mobila – fiindcă asta sunteţi, mobila voastră: fie fotoliul, fie mobila pe care aţi acumulat-o în minte, pe care o numiţi cunoaştere. Deci, veţi lăsa să moară zilnic tot ceea ce veţi fi acumulat. Şi asta vi se va întâmpla oricum. Adică, să vă goliţi mintea complet, acum. Asta însemnând ca mintea să devină complet inocentă. Şi numai o asemenea minte deţine extraordinara calitate religioasă a purităţii, care se poate obţine prin ceea ce se numeşte iluminare.”

Ceea ce idolatrizează societatea de consum, dar numai la nivel declarativ, fireşte – fiindcă toate corporaţiile au grijă, prin subvenţii statale ilegale, să se situeze mai presus de el – este principiul concurenţei, al competiţiei, care, ne spune Krishnamurti, nu înseamnă decât conflict şi, în ultimă instanţă, violenţă.

„Mânia, mimetismul, conformismul, supunerea, toate acestea fac parte din violenţă.”

Şi, atunci, ce facem ?

Evităm, cu mare grijă, să analizăm cauzele reale ale violenţei mondiale, psihologice şi sociale, pe care, de altfel, nici o structură organizată nu o vrea îndepărtată – prea e profitabilă şi ne menţine pe toţi în cuştile moralei sociale – şi evadăm din realitate, inventând o non-realitate – nonviolenţa.

Nu scăpăm de căpuşele economice, marile afaceri care distrug ecosisteme şi miliarde de vieţi umane, ci înfiinţăm mişcări ecologice, care să ne apere de toate dezastrele provocate de ele.

„Nu am înţeles natura violenţei, dar vreau să scap de ea, drept urmare creez idealul. Deci, după ce creezi ceva care nu există, atunci apare conflictul între ceea ce există şi ceea ce cred eu c-ar trebui să existe. […] Violenţa nu este numai fizică ci, în mult mai mare măsură, este de natură psihologică, atunci când mă conformez unui tipar, atunci când permit să fiu programat - Înţelegeţi ? - când tu îmi spui ce-ar trebui să fac, având grijă de binele sufletului meu sau al psihicului meu sau orice ar fi – şi tu devii autoritatea.”

Nu mi se pare deloc „intelectual” şi nici încifrat raţionamentul lui Krishnamurti, ce poate cuprinde în câteva fraze ceea ce toţi analiştii sociali n-au putut cuprinde în mii de cărţi, care au umplut biblioteci întregi, cel puţin de la „futurologul”, bine plătit de elite, Alvin Toffler, încoace.

„Şi să intrăm în această problemă, a naturii morţii – ce se află dincolo de moarte, dacă există reincarnare, dacă există înviere, toate acelea – devine, mai degrabă, lipsit de sens, dacă nu ştii cum să trăieşti. […] Există ceva mai presus de noi, mult mai grozav decât oricare dintre credinţele noastre. Există ceva, extraordinar de măreţ, pe care mintea nu poate să-l cuprindă, o minte care se află într-un asemenea haos, care se află într-o asemenea contradicţie.”

În concluzie, lecturând citatul anterior, care pare să sugereze existenţa unui inefabil suprem, pentru liniştirea spiritelor celor care îl văd pe Krishnamurti ca pe un ateu, atrag din nou atenţia, că el nu s-a jucat niciodată cu semnificaţia cuvintelor şi, deşi neagă existenţa acelui Dumnezeu imaginat de religiile organizate şi ironizează viaţa de după moarte şi reincarnarea, o face numai pentru a sublinia că nu poate exista un zeu atotputernic, antropomorfizat din pur orgoliu religios şi că nici nu putem evita, la infinit, rezolvarea propriilor probleme lăuntrice, psihologice, transferându-le, foarte convenabil, într-o viaţă ulterioară, în pur spirit karmic.

„Aţi fost educaţi, din nefericire, în baza unor idealuri. Idealurile sunt simple cuvinte. Nu au nici o semnificaţie, nu au nici o consistenţă. Sunt, pur şi simplu, vlăstarele deşarte ale vanităţii, ale unor minţi neghioabe ! Aţi fost educaţi în baza idealului nonviolenţei. Mergeţi şi predicaţi, în întreaga lume, nonviolenţa. Nonviolenţa este un ideal. Dar realitatea este că sunteţi violenţi, prin gesturi, prin modul în care vă adresaţi unui superior sau unui inferior. Vă rog, ascultaţi-vă singuri ! Nu fac decât să subliniez ceva. Sunteţi violenţi – în gesturi, în gândire, în sentimente, în acţiuni. De ce nu puteţi analiza acea violenţă ? De ce trebuie să aveţi idealul nonviolenţei ? Realitatea este că sunteţi violenţi, iar idealul este o non-realitate; deci creaţi o contradicţie, în voi înşivă şi, ca atare, vă împiedicaţi să sesizaţi natura reală a violenţei. Când analizaţi o realitate, puteţi rezolva problema: veţi spune că sunteţi violenţi şi veţi accepta asta; veţi accepta şi veţi spune ‚Sunt violent şi nu voi fi un ipocrit’ sau veţi spune că sunteţi violenţi şi vă va place asta sau veţi analiza violenţa în absenţa idealului. Puteţi analiza un obiect sau un fapt sau ceea ce există, numai atunci când nu există un ideal, o opinie, o judecată; asta este. Atunci realitatea va conduce la o acţiune intensă şi imediată. Numai atunci când aveţi idei asupra realităţii, amânaţi acţiunea în sine. Atunci când realizaţi, faptic, că sunteţi violenţi, atunci puteţi analiza violenţa, o puteţi aprofunda; atunci puteţi afla totul despre ea, despre natura violenţei, dacă este posibil sau nu să vă eliberaţi de ea; nu ca idee, ci în realitate. Deci, o minte religioasă nu deţine idealuri, nici exemple, nici autorităţi, fiindcă realitatea este singurul lucru care contează şi realitatea impune urgenţa acţiunii.”

J. Krishnamurti (1895-1986),

Collected Works, Vol. XV, 25, Action

Beyond myth and tradition(9) ... link2

Beyond myth and tradition(10) ... link2