Principiul puterii: Partea a II-a - Propaganda

"Fără o anumită formă de cenzură, propaganda, în sensul cel mai strict al cuvântului, este imposibilă. Pentru a putea efectua o acţiune propagandistică, trebuie să se interpună o barieră între public şi evenimentul în cauză. Accesul la evenimentul real trebuie limitat, până când propagandistul creează un pseudo-eveniment, pe care-l consideră 'înţelept' şi dezirabil. Din moment ce persoanele care au acces direct pot înţelege greşit ceea ce văd şi nimeni altcineva nu mai poate interveni, ulterior, în această interpretare eronată, este vital să se decidă, anterior, în ce direcţie se poate privi şi la ce anume. Fiindcă noi nu analizăm şi apoi definim, ci mai întâi categorisim şi abia după aceea analizăm !"

Walter Lippmann,

Public Opinion, 1922

Epopeea The Power Principle, a regizorului amator Scott Noble, continuă cu partea a II-a, intitulată sugestiv, "Propaganda", ce demonstrează, prin interviuri pertinente şi imagini de arhivă, modul în care elitele corporatiste ale planetei folosesc "relaţiile publice" şi manipularea prin mass media pentru a modela "informaţia", astfel încât să corespundă propriilor scopuri de control social, extins şi de camuflare elaborată a practicilor politicii postbelice, subordonată total idealurilor neocolonialiste, fiind, totodată, o superbă argumentaţie a tuturor aserţiunilor formulate de mine, anterior, pe blog, privind continuitatea la conducerea societăţii umane a aceloraşi familii iresponsabile ale elitei.

Opera lui Scott Noble este relevantă, în totalitate, pentru că expune, pe larg, aproape toate aceste mecanisme insidioase, folosite în scopul consolidării puterii discreţionare a ocultei planetare şi, pentru cei interesaţi de imaginea de ansamblu, lansez invitaţia de a viziona, în ordine cronologică şi celelalte documentare postate, anterior, pe blog: PsyWar - Wake Up!, Human Resources, Lifting the Veil.

Revenind la subiectul postării mele, îi ofer cuvântul lui Noam Chomsky, unul dintre analiştii internaţionali de marcă ai fenomenului, pentru a sublinia ipocrizia limbajului de lemn practicat de oficialii guvernamentali din toate ţările lumii:

"Printre multele simboluri folosite pentru a înspăimânta şi manipula populaţia statelor democrate, puţine au fost atât de importante ca 'teroare' şi 'terorism'. Aceşti termeni au fost, în genere, limitaţi la a descrie violenţa exercitată de indivizi sau grupuri minore. Violenţa oficială, care este mult mai extinsă, atât ca scară de manifestare, cât şi ca efecte distructive, este plasată într-o cu totul altă categorie. Această utilizare nu are nimic de-a face cu dreptatea, succesiunea cauză-efect sau abuzurile cifrice. Oricare ar fi succesiunea reală cauză-efect, violenţa oficială este descrisă, permanent, ca fiind doar un 'răspuns' sau ca fiind 'provocată' ('represalii', 'reacţie de protecţie' etc.) şi nu ca sursă activă şi iniţiatoare a unui abuz. În mod similar, violenţa amplă, exercitată pe termen lung, inerentă structurilor sociale opresoare pe care SUA le-a sprijinit sau chiar impus, nu este de obicei luată în considerare. Numărul celor torturaţi sau ucişi prin acte violente oficiale, exercitate 'en gros', în ultimele decenii, l-au depăşit pe cel al victimelor teroriştilor 'neoficiali' de mii de ori. Dar aceasta nu este 'teroare', fiindcă 'forţele de securitate' recurg numai la represalii, atunci când se angajează în 'acţiuni poliţieneşti.'"

Dacă citatul anterior nu vi s-a părut tocmai elocvent, vă reamintesc că genocidul - crima supremă - nu poate fi exercitat, în nici un caz, de indivizi sau grupuri 'teroriste', ci este un atribut rezervat, în exclusivitate, manifestărilor sociopate ale statelor şi guvernelor.

Şi, dacă tot aţi rămas cu sprânceana ridicată şi buzele ţuguiate de scepticism, vă reamintesc că internetul vă stă la dispoziţie şi că la această pagină, de exemplu, aveţi o statistică revelatoare a victimelor aşa-ziselor acte teroriste, produse pe plan internaţional în perioada 1995-2003, care însumează 6973 de morţi (cifră din care puteţi scădea, fără griji, cele 3.000 de victime ale 'atentatului' auto provocat de americani în septembrie 2001) şi 23.824 de răniţi.

Vă invit, insistent, să comparaţi aceste cifre cu zecile de milioane de morţi, răniţi şi dezrădăcinaţi rezultaţi din campaniile demente ale SUA, NATO şi ale altor ţări satelit, în Iugoslavia, Irak, Afganistan, Libia şi în toate celelalte ţări ale globului, în care au intervenit cu trupe şi sper că veţi reuşi să mă convingeţi că a fost o reacţie perfect legitimă, numai de 'represalii' şi că justifică, din plin, bugetele militare de sute de miliarde de dolari pe care le puteţi admira, de pildă, în toată splendoarea lor, la această pagină.

Şi să nu uitaţi, cumva, că, în acelaşi timp, aceleaşi guverne ale lumii urlă de disperare că nu găsesc fonduri pentru bugete sociale, acţiuni umanitare sau de stopare a efectelor gogoriţei încălzirii globale, singurii supraîncălziţi fiind neuronii singulari ai acestor microcefali asociali, politicienii, cu care ne-au pricopsit elitele.

Mark Poster (1941-2012), fost profesor emerit de istorie la University of California, Irvine, sublinia, de asemenea:

"Terorismul este, în esenţă, cea mai eficientă propagandă guvernamentală; serveşte numai la abaterea atenţiei de la abuzurile săvârşite de aceste guverne împotriva unor inamici 'externi', în mare parte imaginari, dar 'extrem de periculoşi'."

Desigur că, aşa cum veţi vedea şi din film, prin mărturiile celor doi evadaţi celebri din ograda infamei CIA, toate aceste tactici statale nu ar fi posibile fără servilismul serviciilor secrete, iar acestea s-au dovedit a fi în timp, fără excepţie, organizaţii criminale ce au acţionat şi acţionează mai presus de legi şi de batjocura numită pompos 'constituţie', o simplă colecţie de privilegii temporare.

De ce mai avem, încă, partide politice şi servicii secrete ?

Simplu, fiindcă aşa cum papagalicim expresii agăţate din zbor, fără pic de semnificaţie reală, cum ar fi "încălzirea globală", "drepturile omului", "drepturile minorităţilor" ş.a.m.d., la fel facem cu cea mai gravă dintre ele, catastrofa numită "democraţie".

Să vă fie foarte clar: nicăieri, dar absolut nicăieri în această lume, nu există democraţie, fiindcă nicăieri în această lume nu conduce poporul - poate doar în Islanda, momentan, dar am foarte puţine informaţii în acest sens - şi dacă încă mai judecaţi, superficial, că votul vostru jalnic, "exprimat" o dată la patru ani, joacă vreun rol în balanţa puterii, nu aveţi decât să nu mă credeţi pe mine, dar reflectaţi, măcar o clipă, la cuvintele lui Mark Twain, care a afirmat ferm şi răspicat:

"Dacă votul nostru ar conta, nu ne-ar mai lăsa să votăm !".

Cred că se impune, pentru a ajunge să avem un limbaj comun şi fiindcă mulţi oameni trăiesc cu impresia falsă a perceperii corecte a acestui fenomen perfid, să vă prezint rezultatele unei analize efectuate încă din 1938 - şi anul nu este ales întâmplător, fiindcă este cel premergător celei mai mari conflagraţii mondiale, vândută maselor tot prin propagandă - de Institute for Propaganda Analysis, o organizaţie americană îngrijorată de efectul ei asupra maselor, care se dovedeau incapabile să mai manifeste o gândire critică.

1938 este şi anul când a fost difuzată emisiunea "Războiul lumilor" a lui Orson Welles, despre care scriam, cu mult înainte de a şti de acest film, în postarea dedicată lui Gerbner:

"În aceeaşi ordine de idei, Orson Welles şi piesa sa radiodifuzată, "Războiul lumilor", la fel ca şi exagerarea efectelor panicii provocate, cred că au făcut parte dintr-un prim test de verificare a gradului de teamă ce poate fi indusă în rândul populaţiei, prin mass media, în perspectiva unui al doilea război mondial, care se afla de multă vreme pe 'planşetele' ocultei mondiale."

Fiindcă a mai trecut ceva vreme, de atunci, mi-am permis să extind puţin cele 7 tehnici sau mecanisme ale propagandei, identificate iniţial de organizaţia amintită şi tot nu sunt convins că voi epuiza argumentele ce pot demonta intimitatea acestui fenomen, căruia i s-au dedicat tomuri întregi, dar veţi reuşi măcar să vă faceţi o idee, ceva mai documentată, în acest sens.

Tehnici de propagandă

1. Afirmaţia categorică - este o declaraţie entuziastă şi energică, frecvent utilizată în publicitatea şi propaganda modernă, ce prezintă aparent un fapt, deşi nu este neapărat adevărat. Se presupune că declaraţia trebuie acceptată ca o axiomă, ce nu mai necesită verificări ulterioare, trebuind să fie ingerată fără ezitări. Ceva mai puţin folosită în timp de război, procedura este caracteristică politicii şi reclamei comerciale, care declară orice produs ca fiind, din start, "cel mai bun", "cel mai performant", numai bun de coroniţă şi premiul întâi. Deşi uşor de decelat, este o formă periculoasă, fiindcă, de regulă, exprimă răspicat numai minciuni.

2. Sugestia "ultimului tren" - este una dintre cele mai comune tehnici, care-i indică individului să urmeze mulţimea (sau turma, cum o denumea dispreţuitor Walter Lippmann) - din simplul motiv că toţi ceilalţi fac la fel. Este ceea ce eu mi-am permis să denumesc "conformism social" şi încearcă să convingă individul că se află în tabăra învingătorilor, care sunt imposibil de combătut. Actualmente a căpătat o nuanţă ceva mai perfidă, sugerându-i subiectului că va fi lăsat pe dinafară, dacă nu se conformează, deci nu mai vorbim de o simplă opţiune, ci de un imperativ. Sigura modalitate de combatere este informarea din mai multe surse şi cântărirea cu mare discernământ a argumentelor pro şi contra, deşi sentimentul de precipitare pe care-l induce exact acest lucru încearcă să împiedice.

3. Omisiunea selectivă - implică doar prezentarea informaţiilor favorabile unei idei sau propuneri şi omiterea celor contrare. Este extrem de eficientă şi foarte des folosită şi, deşi majoritatea informaţiei prezentate poate fi adevărată, este foarte periculoasă tocmai prin ceea ce omite.

4. Generalităţile sclipitoare - este o metodă aplicată foarte des în discursul politic, folosind cuvinte ce pot avea un sens pozitiv, diferit de la un individ la altul, dar care fac apel la concepte foarte preţuite. Folosirea lor presupune acceptarea necondiţionată, tocmai fiindcă fac apel la un concept important. Veţi remarca uşor acest procedeu găunos, deoarece se foloseşte de noţiuni ca: "apărarea democraţiei", onoare, glorie, sacrificiu, patriotism şi, mai ales, în discursul liderilor SUA, "libertate". Desigur că cei care vă vor invita atât de generos la luptă, nu se vor număra niciodată, nici ei, nici familiile lor, printre cei care vor lupta alături de voi, ci vor fi cei care-şi vor număra banii în spatele frontului.

5. Cel mai mic dintre două rele - este procedeul care încearcă să ne convingă de o idee, pe care o prezintă ca fiind cea mai puţin ofensivă. Războiul sau, mai nou, criza economică falsă, implică necesitatea unor sacrificii, care afectează numai masele, fireşte, pentru a justifica o decizie dură. Tehnica implică şi jocul denumit popular la noi "pasatul motanului" sau aruncatul vinei pe un inamic extern sau alt grup politic sau social. Este, de asemenea, caracteristică "procesului electoral" când ni se permite să alegem fie un hoţ-bădăran portocaliu, fie un nătâng triplu trandafiriu. Stupiditatea procedurii cred că a fost foarte evidentă în al doilea război mondial, când puteam alege între Stalin şi Hitler şi, mai ales noi românii, ştim foarte bine ce a însemnat prima variantă. Evident că a doua opţiune era cel puţin la fel de tembelă.

6. Etichetarea inamicului - este folosirea unui limbaj depreciativ sau a unor cuvinte care poartă o conotaţie negativă, atunci când descriu un inamic. Încearcă, întotdeauna, identificarea ţintei cu ceva ce displace profund marelui public, procedeul fiind corelat cu sarcasmul şi ridiculizarea prin imagini, limbaj sau scrieri politice. Poate, într-o mai mare măsură decât celelalte procedee, face apel la sentimentele umane, declanşând reacţii subiective, emotive, care favorizează ignorarea naturii reale a ideii sau propunerii în cauză.

7. Indicarea precisă a inamicului - este un procedeu utilizat des în campanii şi dezbateri politice, dar şi în timp de război. Se încearcă simplificarea forţată a unei situaţii complexe, specificând un anumit grup ca fiind inamicul sau rezumând totul numai la variante de alb şi negru, bine şi rău ş.a.m.d., excluzând din start nuanţele.

8. Conceptul "omului din popor" - constă în încercarea propagandistului de a convinge publicului că vederile sale coincid cu ale omului simplu, de pe stradă şi că sunt emise, fireşte, în beneficiul acestuia. Poate fi folosit un limbaj simplu, popular, asezonat cu diverse glume sau chiar se pot practica erorile intenţionate, mai ales în discursurile publice, pentru a induce falsa iluzie a spontaneităţii şi sincerităţii. Să nu-i uităm, de exemplu, pe marii noştri criminali decembrişti care se afişau numai în pulovere la televiziunea naţională, ca să uităm că n-au copilărit în Ferentari, ci în Primăverii.

9. Mărturiile - reprezintă recomandări sugerate prin citate sau menţiuni, scoase sau nu din context, care încearcă să conecteze o persoană faimoasă sau respectabilă cu ideea, produsul sau articolul în cauză. Sunt des folosite în reclame şi campanii politice.

10. Transferul - este un procedeu care încearcă să facă subiectul să privească identic două idei diferite, realizând o conexiune artificială în mintea acestuia între cele două articole. Deşi, de regulă, e folosit pentru a transfera sentimente negative de la un obiect la altul al discuţiei, se poate întâmpla şi invers. Conectând articolul cu ceva ce subiectul respectă, pot fi generate sentimente pozitive. Totuşi, în politică, este folosit aproape exclusiv pentru a transfera vina sau sentimentele negative de la un politician la altul. O variantă ar fi şi cea a "ţapului ispăşitor", care poartă toată vina pentru eşecurile celor ce propagă, de fapt, ideea.

Sau pot sintetiza toate procedeele amintite şi vă pot spulbera, într-un final, iluziile democratice sau anti-conspiraţioniste, dacă putem pune preţ pe cuvintele marelui guru al propagandei, Edward L. Bernays:

"Manipularea conştientă şi inteligentă a obiceiurilor curente şi a opiniilor maselor este un element important într-o societate democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societăţii, constituie un guvern invizibil, care este adevărata putere conducătoare în ţara noastră. [...] Suntem guvernaţi, minţile ne sunt modelate, gusturile ne sunt formate, ideile ne sunt sugerate, în mare parte de oameni de care nu am auzit vreodată. Acesta este un rezultat logic al modului în care este organizată societatea noastră democratică (sic ?!). Marile mulţimi de fiinţe umane trebuie să coopereze în această manieră, dacă vor să trăiască împreună, ca o societate ce merge ca pe roate. [...] În aproape orice act cotidian, fie din sfera politicii, fie din cea a afacerilor, în comportamentul nostru social sau în gândirea noastră etică, suntem dominaţi de un număr relativ redus de persoane, care înţeleg procesele mentale şi tiparele sociale ale maselor. Ei sunt aceia care trag iţele ce controlează mintea publică."

Din nou, mă văd nevoit să-i compătimesc pe cei care nu cunosc limba engleză, fiindcă, foarte des, cabotinismul limbajului folosit de politicienii americani sau britanici este uşor de sesizat în limba lor maternă şi mă refer, în cazul de faţă, la senilul Ronald Reagan, care se identifica voios cu Contras din Nicaragua, folosind pentru ei termenul de "luptători pentru libertate", în original fiind "freedom fighters".

Genială, în acest sens, este observaţia comicului american George Carlin, care se întreba: "Din moment ce poliţiştii (în original "crime fighters") luptă contra infracţiunilor şi a crimelor, iar pompierii (în original "fire fighters") luptă contra focului, atunci aceşti "freedom fighters" împotriva cui luptă ?" - concluzia fiind logică şi evidentă: contra "freedom", a libertăţii adică.

Dincolo de glumă, demonetizarea agresivă a limbajului curent, prin repetarea obsesiva a unui cuvânt sau a unei expresii, într-un context distorsionat, conduce la tocirea simţurilor ascultătorilor, care nu mai sesizează minciuna sau absurditatea mesajului în sine.

Astfel "teroriste" nu mai sunt guvernele, care omoară sute de milioane de oameni în războaie, ci amărâţii care li se opun, cu furci şi topoare, apărându-şi ţara sau familiile; "societăţile anarhice" (de genul republicii spaniole), care resping, de fapt, ierarhiile, considerând statul ca pe ceva inutil, nedorit şi, mai ales, dăunător, susţinând un activism voluntar, profund democrat, au fost asociate haosului, în timp ce "democraţii" au devenit oligarhiile imperiale, militar-bancare; "fascişti" nu mai sunt aceiaşi oligarhi bancari internaţionali, ce au subvenţionat atât bolşevismul, cât şi fascismul european interbelic, regimuri neapărat necesare "reconfigurării" lumii, prin războaie, ci conducătorii de state ca Jean Baptiste Aristide sau Salvador Allende sau Patrice Lumumba sau chiar Hugo Chavez, care fac ceva bun pentru popoarele lor, încercând să le izoleze de lipitorile americane ş.a.m.d.

Filmul are şi unele minusuri, prezentându-ne, de exemplu, discursul fals pacifist al masonului Gorbaciov, responsabil, alături de criminalul George Bush, de dezmembrarea blocului socialist, pe care l-a expus neocolonialismului american, fiind răsplătit cu premiul dinamită pentru pace - la fel ca şi mascota Obama, care a făcut pace în Libia, acoperind-o cu un covor de bombe.

Istoricul care susţine ideea că sovieticii promovau "socialismul într-o singură ţară" este cel puţin penibil, fiindcă prezintă jumătăţi de adevăr, în cel mai pur stil propagandistic.

Este adevărat că Trotsky, în calitatea lui de fondator şi prim comandant al Armatei Roşii, a rămas în ochii occidentalilor ca promotor al revoluţiei socialiste mondiale, fiindcă, spre deosebire de Stalin vorbea cam mult, aşa cum a făcut-o de la tribuna Congresului al II-lea al Sovietelor, din 26 octombrie 1917, când a afirmat:

"Ne punem toată speranţa în faptul că revoluţia noastră va declanşa revoluţia europeană. Dacă popoarele revoltate din Europa nu vor strivi imperialismul, noi vom fi cei striviţi, fără îndoială. Ori revoluţia rusă va prinde în vârtejul luptei întregul Occident, ori capitaliştii tuturor ţărilor ne vor înăbuşi."

Dar asta nu înseamnă că Stalin şi ceilalţi conducători sovietici aveau alte idei, numai că elanul lor revoluţionar s-a tocit brusc, atunci când au fost făcuţi de râs în faţa Varşoviei, aşa cum scriam în postarea dedicată asasinării preşedintelui polonez Lech Kaczynski:

"Strategia neconvenţională a mareşalului Pilsudski a condus la victoria finală din Bătălia Varşoviei, din august 1920 - ajutat fiind şi de incompetenţa crasă a mareşalului sovietic Tuhacevski, care scrisese şi o carte stupidă despre inutilitatea rezervelor strategice în timp de război - fapt care trebuie să fi condus la răzbunarea cruntă a lui Stalin, când a masacrat cei peste 22.000 de ofiţeri polonezi, aruncaţi în gropile comune de la Katyn, executaţi în cel mai pur stil NKVD/KGB, cu un glonţ în ceafă."

Stalin a continuat să aibă exact aceleaşi idei, subordonate conceptului de republică sovietică mondială, numai că, rămas fără forţă militară, şi-a mai temperat discursul politic, în timp ce Trotsky, exilat în Mexic, nu a înţeles prea bine noua mască "umană" a bolşevicilor şi tot gură mare a rămas, până când i-a închis-o Stalin, e adevărat, nu cu mânuţa lui, ci cu toporul lui Ramón Mercader.

Dacă nu mă credeţi pe mine, poate îl veţi crede pe unul dintre menestrelii bolşevismului, Maxim Gorky, care a preferat să admire inefabilul comunismului tot de departe, de peste hotare, dar a întreţinut o intensă corespondenţă cu Stalin, căruia îi scria, în martie 1936:

"Organizând intelectualitatea Europei împotriva lui Hitler şi a filozofiei sale, împotriva militarismului japonez, urmează să-i inoculăm ideea că revoluţia socialistă mondială este de neevitat."

După război, ghearele ursului sovietic fuseseră amputate de la cot, de lovitura preventivă dată de Hitler în data de 22 iunie 1941, o mare improvizaţie, ce-i drept, dar care l-a surprins pe Stalin cu pantalonii în vine sau, strategic spus, în plină pregătire a ofensivei, având toate trupele primului eşalon strategic (şaisprezece armate - 170 de divizii) lipite de graniţă, ca timbrul de scrisoare, incapabile să se apere, deci numai bune de vânturat de tăvălugul nazist.

Armata Roşie postbelică, având pierderi de peste 20 de milioane de soldaţi, nu prea mai putea sprijini mania globalistă a lui Stalin, care nu mai avea de multă vreme dispute spirituale cu Trotsky, decât presupunând că acesta îi putea bântui visele.

Tot naivă mi se pare şi ideea că Bill Donovan, întemeietorul OSS, precursorul CIA, putea fi anti-nazist, din moment ce era omul Wall Street, care finanţase şi înfiinţase nazismul.

Mă opresc aici, cu tribulaţiile mele istorice, nu înainte de a vă invita, pe cei cu adevărat curioşi, la o mică anchetă:

Oare între Paul Nitze, promotorul războiului rece, prin al său document NSC-68 şi Friedrich Wilhelm Nietzsche, filozoful care i-a inspirat pe nazişti, nu există nici o legătură, în afară de numele lor, care se pronunţă tare asemănător, sau strămoşii teutoni ai lui Nitze, originari din Magdeburg şi Nietzsche, care locuia tot în Sachsen-Anhalt, în Naumburg, la numai o aruncătură de tun distanţă, erau cam înrudiţi ?

Veţi recunoaşte în acest film toate mecanismele folosite, chiar şi acum, pentru menţinerea stării de încremenire în groază a societăţii şi nu este o simplă coincidenţă, fiindcă sunt produsul aceloraşi minţi malefice grupate, cândva, de Sigmund Freud în Institutul Tavistock, preluate şi perfectate de dublul său nepot, prea longevivul Edward Bernays şi nu pot decât să regret, romantic, fair play-ul împăraţilor cotropitori romani, de altă dată, care plăteau ei înşişi "pâinea şi circul", răsplata oferită maselor spre liniştirea spiritelor, pe când, urmaşii lor, cămătarii vremurilor noastre, nu manifestă deloc aceeaşi "nobleţe", atunci când ne vând televiziune pe pâine.

"Guvernul nostru ne-a menţinut într-o stare de perpetuă frică - ne-a menţinut într-o continuă panică, dictată de fervoarea patriotică - strigând mereu că există o gravă urgenţă naţională. Întotdeauna a existat vreun rău teribil în ţară sau vreo monstruoasă putere străină, care urma să ne devoreze, dacă nu ne raliam orbeşte în spatele guvernului, furnizându-i fondurile exorbitante solicitate. Cu toate acestea, privind retrospectiv, aceste dezastre par să nu se fi întâmplat niciodată şi niciodată nu au părut a fi tocmai reale."

General Douglas MacArthur

A Soldier Speaks (1965)

The Power Principle 2 - Propaganda ... link2