Krishnamurti: Suferinţa psihologică

Sursă film: J. Krishnamurti ONLINE

„Dacă nu am avea nici o credinţă religioasă, oare ce s-ar întâmpla cu noi ? Oare am fi foarte înspăimântaţi de ceea ce ar urma să se întâmple cu noi ? Dacă nu ne-am supune nici unui tipar, bazat pe o credinţă oarecare – fie în Dumnezeu, în comunism, în imperialism sau în vreo formă de gândire religioasă, o dogmă care să ne condiţioneze – ar trebui să ne simţim complet pierduţi, cumva ? Şi nu cumva această acceptare a unei credinţe este o ascundere a acelei temeri – teama de a fi adevărate nimicuri, de a fi goi de conţinut ? La urma urmei, o cană este utilă numai atunci când este goală, iar o minte plină de credinţe, dogme, presupuneri, citate, este realmente o minte incapabilă să creeze, o minte repetitivă. Dorinţa de a scăpa de acea teamă – teama de goliciune spirituală, teama de singurătate, teama de stagnare, de a nu parveni, de a nu reuşi, de a nu avansa, de a nu fi sau de a nu putea deveni cineva – este, cu siguranţă, unul dintre motivele, nu-i aşa, pentru care acceptăm, atât de nerăbdători şi lacomi, orice credinţă ? Şi, prin îmbrăţişarea unei credinţe, ne înţelegem, oare, pe noi înşine ? Din contră. O credinţă, fie ea religioasă sau politică, ne împiedică, evident, să ne înţelegem pe noi înşine. Acţionează ca un filtru, prin care ne privim pe noi înşine. Şi ne putem analiza, fără credinţe ? Dacă înlăturăm aceste credinţe, acele multe credinţe pe care le are oricare, mai rămâne, oare, ceva de analizat ? Dacă nu avem credinţe, cu care mintea noastră să se identifice, atunci mintea, fără identificare, este capabilă să se analizeze singură şi, cu siguranţă, că acesta este începutul adevăratei cunoaşteri a propriei personalităţi.”

Jiddu Krishnamurti

(1895-1986)

Aşa cum am promis în postarea anterioară şi, mai ales, fiindcă am considerat că trebuie să existe o continuitate a dezbaterii iniţiate atunci, continui astăzi cu a doua parte, intitulată Psychological Suffering, a discuţiilor purtate între cele trei mari personalităţi, Jiddu Krishnamurti, David Bohm şi Rupert Sheldrake, împreună cu psihiatrul John Hidley, de această dată pe tema suferinţei psihologice.

Voi abandona, iarăşi, în mare măsură, regulile pe care le-am respectat în editarea altor postări de pe blog, fiindcă este o ocazie rară, atât pentru mine, cât şi pentru voi, sper, de a ne apropia de învăţăturile unui titan al spiritualităţii umane, pentru aprofundarea cărora ne-ar trebui, din păcate, mult mai mult decât o singură incarnare, fiindcă, pe de o parte, însuşi Krishnamurti le-a enunţat într-o viaţă nu tocmai scurtă, iar, pe de altă parte, în timp ce lui îi erau clare noţiunile formulate, nouă ne-ar fi necesar mult mai mult timp pentru a le putea înţelege semnificaţiile.

Cu alte cuvinte, mai simplu spus, prefer să-i cedez, din nou, cuvântul, fiindcă s-a priceput să-l mânuiască mult mai bine decât sper eu s-o pot face, vreodată şi, ca atare, conţinutul acestei postări va fi încadrat, în mare parte, între ghilimele şi mă îndoiesc că vor fi multe persoane care să şi regrete asta.

Mă rezum doar la a face unele precizări, fiindcă veţi constata, din film, că interlocutorilor le este, ca de obicei, dificil să perceapă subtilităţile raţionamentului lui Krishnamurti, care se vor revela aproape de final, la fel ca în episodul precedent:

1. Ego-ul uman, privit ca imaginea falsă, proiectată, de noi înşine şi despre noi înşine, în propria conştiinţă, pare să fie sursa întregii traume psihologice, accentuată fiind de obsesia competiţiei, a devenirii, cultivată în noi, încă din copilărie, prin aşa-zisa educaţie pe care o căpătăm în mediul familial sau în instituţia de propagandă statală, denumită „învăţământ”. De fapt, radical cum sunt, îmi permit să afirm că singura „învăţătură” la care ar trebui să ajungem, este că nu ar trebui să călcăm niciodată pragul unei asemenea instituţii, care nu are nimic de-a face cu educaţia, fiind organizată, actualmente, numai ca o pepinieră de „resurse sclavagiste umane”.

2. În privinţa violenţei umane, manifestată şi ca o consecinţă a frustrării şi suferinţei psihologice induse, filozofia actuală încearcă, prea puţin, să-i înţeleagă adevăratele cauze, societatea preferând metoda barbară şi complet ineficientă a încercării de a o elimina, printr-un sistem, aberant, care şi-a împrumutat denumirea de la o noţiune cu care nu mai are nimic de-a face, justiţia şi al cărui simplu rol este de a cuantifica, în cel mai pur stil cămătăresc, contravenţiile, în sume de bani şi, aşa-zisele infracţiuni, în ani de încarcerare. În fapt, Krishnamurti îmi confirmă o concluzie, la care ajunsesem fără să-i cunosc opera, că violenţa este şi o consecinţă a mimetismului, a conformismului social, fiindcă, ignorându-i cauzele reale, nimeni nu analizează căile de a ne elibera de violenţă şi nu de a ne feri de ea, de a evada din capcana ei. Calea către conformism este, desigur, sclavia rutinei, pe care o scuzăm, convenabil, prin noţiunea de integrare socială. Şi, în acest sens, vă aduc aminte tot de cuvintele sale: „Nu este o dovadă de sănătate adaptarea perfectă la o societate profund bolnavă.”

3. Prin total contrast cu filozofia tembelă a elitelor, care ne promit o „nouă ordine mondială” ce nu poate răsări, în mintea lor puţină şi perversă, decât din haos, pe care-l şi cultivă, cu disperare, de milenii, Krishnamurti ne spune, răspicat, că ordinea nu poate fi obţinută decât prin responsabilitate, personală şi, implicit, colectivă, imposibilă de atins prin competiţie şi dezbinare, ci numai prin abnegaţie şi dăruire necondiţionată.

4. Noţiunea de sannyasi, menţionată fugitiv în dialog, provine din sistemul Ashram al filozofiei hinduse, care consideră speranţa medie de viaţă umană de 108 ani, perioadă împărţită în patru etape, de 27 de ani fiecare, desigur. Etapa ultimă, de împlinire supremă, este denumită „sannyasa” şi este urmată, de regulă, de persoanele de peste 65 de ani, dar şi de tinerii călugări, care doresc să renunţe definitiv la materialismul lumesc, dedicându-şi vieţile unor idealuri pur spirituale.

Acestea fiind spuse, cu un extras din cartea „The First and Last Freedom”, care detaliază subiectul abordat în cadrul limitat al filmării, îi cedez cuvântul marelui înţelept, Jiddu Krishnamurti:

„Întrebare: Care este semnificaţia durerii şi a suferinţei ?

Când suferiţi, când aveţi dureri, care este semnificaţia lor ? Durerea fizică are o anume semnificaţie, dar ne referim acum la suferinţa psihologică, a cărei semnificaţie diferă, la diverse nivele. Care este semnificaţia suferinţei ? De ce ai dori să afli semnificaţia suferinţei ? Nu fiindcă nu ar avea semnificaţie, pe care o vom şi afla. Dar, de ce aţi vrea s-o aflaţi ? De ce aţi vrea să ştiţi de ce suferiţi ? Când vă puneţi acea întrebare, ‚De ce sufăr ?’ şi căutaţi cauza suferinţei, nu scăpaţi cumva de suferinţă ?

Atunci când caut semnificaţia suferinţei, nu cumva o evit, evadez din ea, fug de ea ? Realitatea este că sufăr; dar, din momentul în care-mi pun mintea s-o analizeze şi spun ‚Oare de ce ?’, deja am diluat intensitatea suferinţei. Cu alte cuvinte, ne dorim să diluăm suferinţa, s-o alinăm, să o eliminăm, să o explicăm. Desigur că asta nu ne oferă explicaţia imediată a suferinţei. Dacă mă eliberez de acea dorinţă de a fugi de ea, atunci încep să înţeleg care este conţinutul suferinţei.

Ce este suferinţa ? O perturbare, nu-i aşa ? La diferite nivele – în primul rând la cel fizic, dar şi la diferite nivele ale subconştientului. Este o formă de perturbare acută, care nu ne place. Fiul meu e mort. Mi-am clădit în jurul lui toate speranţele; sau în jurul fiicei sau soţului, soţiei, dacă vreţi. I-am transferat lui toate ţelurile pe care mi le-aş fi dorit împlinite şi l-am menţinut, alături de mine, ca pe un companion – ştiţi la ce mă refer. Dintr-o dată, a dispărut. Deci există o perturbare, nu-i aşa ? Şi acea perturbare o numesc suferinţă.

Nu-mi place acea suferinţă şi spun deci, ‚De ce sufăr ?’, ‚L-am iubit atât de mult !’, ‚Era astfel… îmi oferea asta…’. Încerc să evadez în cuvinte, în etichetări, în credinţe, la fel ca majoritatea dintre noi. Ele acţionează ca un narcotic. Dacă nu fac asta, ce se întâmplă ? Pur şi simplu sunt conştient de prezenţa suferinţei. Nu o condamn, nu o justific – sufăr, doar. Apoi, îi pot urma cursul, nu-i aşa ? Apoi îi pot urmări întreaga semnificaţie. ‚Urmez’ în sensul că încerc să înţeleg ceva.

Ce anume este suferinţa ? Ce înseamnă ea ? Cine anume suferă ? Nu de ce există suferinţă, nu care este cauza suferinţei, ci ce anume se întâmplă ? Nu ştiu dacă remarcaţi diferenţa. Apoi, pur şi simplu, devin conştient de suferinţă, nu ca parte din mine, nu ca un observator al suferinţei, ci ca parte din mine, fiindcă eu, ca întreg, mă aflu în suferinţă. Apoi, sunt în stare să-i urmez cursul, ca să văd unde mă conduce. Desigur, dacă fac asta, îşi revelează secretele, nu-i aşa ? Apoi, constat că am pus accentul numai pe „eu” şi nu pe persoana pe care o iubesc.

Ego-ul a acţionat numai pentru a mă izola de suferinţa mea, de singurătatea mea, de ghinionul meu. Fiindcă eu nu sunt cineva, am sperat că el ar putea fi. Dar el a dispărut; sunt părăsit, sunt pierdut, sunt singur. Fără el, nu sunt nimic. Aşa că plâng. Nu fiindcă el a dispărut, ci fiindcă eu am fost părăsit. Sunt singur. Să ajungi la acel punct este foarte dificil, nu-i aşa ? Este dificil fie să şi recunoşti şi nu numai să spui ‚Sunt singur şi cum voi scăpa de această singurătate ?’, care este o altă formă de evadare, dar de care eşti conştient, te complaci în ea, pentru a-i analiza cursul.

M-am servit de asta doar ca de un exemplu. Treptat, dacă îi permit să se dezvăluie, să se deschidă, observ că sufăr fiindcă mă simt pierdut; mi se cere să mă concentrez pe un lucru pe care nu doresc să-l examinez; ceva mi se impune forţat, un lucru pe care ezit să-l remarc şi să-l înţeleg. Există nenumăraţi oameni care m-ar putea ajuta să scap de suferinţă, mii de aşa-zişi ‚oameni religioşi’, cu credinţele şi dogmele lor, speranţele şi fanteziile lor: „Este karma, este voia lui Dumnezeu !” - toate oferindu-mi o cale de scăpare. Dar, dacă o accept şi nu o alung din mine, nu încerc să o limitez sau să o neg, atunci ce se întâmplă ? Care va fi starea mea mentală, când voi urma, astfel, cursul suferinţei ?

Oare suferinţa e numai un cuvânt sau este un fapt ? Dacă este un fapt şi nu doar un cuvânt, atunci cuvântul nu mai are semnificaţie acum, aşa că rămâne doar sentimentul unei dureri intense. Legată de ce anume ? Legată de o imagine, de o experienţă, de ceva ce posed sau nu. Dacă îl am, se numeşte plăcere; dacă nu-l am, se numeşte durere. Drept urmare, durerea, suferinţa, sunt legate de ceva anume. Oare acel ceva este doar o idee sau un fapt ? Fiindcă atunci când suferinţa există, atunci există numai în relaţie cu ceva anume. Nu poate exista independent, la fel cum frica nu poate exista independent, ci numai în relaţie cu ceva anume: cu un individ, cu un incident, cu un sentiment. Acum, sunteţi pe deplin conştienţi de suferinţă. Oare acea suferinţă este separată de fiinţa voastră şi, ca atare, nu sunteţi decât observatorul care percepe suferinţa, sau acea suferinţă face parte din voi ?

Când nu există un observator aflat în suferinţă, oare suferinţa diferă de a voastră ? Vă confundaţi cu suferinţa, însăşi, nu-i aşa ? Nu sunteţi separaţi de durere – voi sunteţi durerea, însăşi. Ce se întâmplă ? Nu există o etichetare anume, nu i s-a conferit vreun nume, putând fi astfel măturată din cale – voi înşivă sunteţi acea durere, acea senzaţie, acel sentiment al agoniei. Când sunteţi astfel, ce anume se întâmplă ? Când nu i se conferă vreo denumire, când nu este privită cu teamă, centrul fiinţei tale se raportează la ea ? Dacă se raportează la ea, atunci se teme de ea. Atunci trebuie acţionat şi făcut ceva, în această privinţă.

Dar, dacă e aşa, atunci ce e de făcut ? Oare să nu fie nimic de făcut ? Dacă eşti în acea situaţie şi nu o accepţi, nu o etichetezi, nu o înlături din cale, dacă de confunzi cu cea situaţie, atunci ce se întâmplă ? Mai spui, atunci, că tu eşti cel ce suferă ? Cu siguranţă, a avut loc o transformare fundamentală. Nu mai există ‚eu sufăr’, fiindcă nu mai există un centru care să sufere şi acel centru suferă fiindcă nu i-am examinat natura reală. Pur şi simplu existăm de la un cuvânt la altul, de la o reacţie la alta.

Nu spunem, niciodată, ‚Lasă-mă să văd ce anume suferă !’. Nu puteţi afla asta prin constrângere, prin disciplină. Trebuie să analizaţi cu interes, printr-o înţelegere spontană. Atunci veţi vedea că acel lucru, pe care-l numim suferinţă, durere, lucrul pe care-l evităm – împreună cu disciplina – va dispărea. Atât timp cât nu întreţin nici o relaţie cu acest lucru, de parcă mi-ar fi străin, problema nu există; din clipa în care stabilesc o relaţie, cu ceea ce se află în exteriorul meu, problema apare. Atât timp cât tratez suferinţa ca pe ceva din afara fiinţei mele, sufăr: fiindcă mi-am pierdut fratele, fiindcă nu am bani, dintr-un motiv sau altul. Stabilesc o relaţie cu suferinţa şi acea relaţie este fictivă. Dar, dacă mă integrez acelei suferinţe, dacă observ acest lucru, atunci totul se transformă şi totul capătă o semnificaţie, total diferită. Atunci va exista o atenţie nedivizată, o atenţie integrată şi ceea ce este analizat, pe deplin, este înţeles şi dizolvat şi, ca atare, nu mai există teamă, iar cuvântul ‚durere’ este non-existent.

Întrebare: Poate exista o siguranţă absolută în viaţa unui om ?

Este o întrebare foarte serioasă; cu toţii ne dorim siguranţă, fizică şi, în principal, psihologică. Dacă am fi deţinut o siguranţă psihologică, desigur, atunci poate că nu ne-ar fi preocupat siguranţa fizică. Căutarea unei siguranţe psihologice o inhibă pe cea a unei siguranţe fizice.

Întrebare: Oare există siguranţă absolută pentru noi, fiinţele umane ? Fiindcă trebuie să o avem, ca un copil care se agaţă de mama sa. Dacă mama şi tatăl nu acordă suficientă atenţie copilului, nu-i oferă afecţiune şi îngrijire, atunci sistemul nervos al copilului este afectat, nu-i aşa ?

Copilul trebuie să aibă o siguranţă fizică. Acum, de ce solicităm, noi înşine, o siguranţă psihologică ? Psihicul este cel care o solicită; dar există, oare, noţiunea de siguranţă psihologică ? Ne dorim siguranţă în relaţii, cu soţia, cu copiii mei, ne dorim familii unite. În acel ataşament gândim că există o oarecare siguranţă, dar, atunci când aflăm că nu există, renunţăm şi o căutăm în altă parte.

Încercăm să găsim siguranţă în grup, în cadrul unui trib – asta glorifică acel trib numit naţiune. Şi, totuşi, naţiunea ta este inamica altei naţiuni. Gândind că siguranţa psihologică rezidă într-o persoană, o ţară, o credinţă, în propria noastră experienţă, este sinonim cu a solicita siguranţa fizică. Căutând siguranţa psihologică, ne-am dezbinat: în hindus, în musulman, în evreu, în arab, în creştin sau în cel închinat unei alte credinţe – în ei toţi persistă căutarea siguranţei personale.

Siguranţa psihologică a fost căutată în aceste iluzii, diversele iluzii ale siguranţei oferite de catolicism, de budism, de hinduism, de iudaism, de islam ş.a.m.d. Şi toate nu au oferit decât o siguranţă iluzorie, fiindcă toate se luptă între ele. Din momentul în care înţelegi asta, nu mai aparţii nici uneia. Când înţelegi adevărul, că mintea sau gândul a căutat securitate în iluzie, exact acea percepţie îţi conferă inteligenţă. Cineva caută securitate în propria sa credinţă în hinduism şi în a fi hindus, cu toate superstiţiile lipsite de sens şi zeii şi ritualurile pe care le implică. Dar asta îl opune unui alt grup de oameni, care au alte superstiţii, alţi zei, alte ritualuri. Cele două elemente, aflate în opoziţie, s-ar putea tolera reciproc, dar sunt, în esenţă, antagoniste.

Există conflicte între cele două credinţe şi între ele şi cel care şi-a căutat siguranţa într-una dintre ele. Apoi acel cineva realizează că ambele sunt bazate pe iluzii. Să observi asta înseamnă să devii inteligent; este ca şi cum ai observa un pericol. Un om care este orb în faţa pericolului este un idiot, este ceva în neregulă cu el. Gândirea a creat tot felul de forme iluzorii – naţionalităţi, clase sociale, zei diferiţi, credinţe diferite, dogme diferite, ritualuri diferite şi extraordinarele superstiţii religioase care bântuie lumea – şi în ele şi-a căutat siguranţa. Dar unii nu observă pericolul reprezentat de aceste iluzii, în care îşi caută siguranţa. Omul a cărui inteligenţă este operaţională observă pericolul. Exact în acea inteligenţă constă siguranţa absolută !”

Nu este niciodată tardiv să te scufunzi în oceanul de înţelepciune integrat în opera unui maestru al adevăratei spiritualităţii, ca Jiddu Krishnamurti, care te poate îndruma, fără greş, dincolo de limitele sufocante impuse de o societate retrogradă - încă feudală prin restricţii şi mania puterii ierarhizate - şi de o „educaţie” propagandistică, menită numai nivelării şi uniformizării spiritului uman, dacă ai început deja să conştientizezi sterilitatea haotică a actualului iad al societăţii terestre, privit de unii doar ca pe un purgatoriu efemer, din care încă mai speră că pot evolua spre Edenul mult promis, numai respectând încremenirea în dogmele stupide ale religiilor ‚tradiţionale’, uitând cu toţii că au trecut aproape două mii de ani de când Seneca a afirmat onest: „Religia este privită de oamenii de rând ca fiind adevărată, de înţelepţi ca fiind falsă şi de conducători ca fiind utilă.”

„Lucraţi din greu pentru a vă asigura traiul cotidian, petreceţi ani de zile în unica afacere de a fi patronaţi, pentru a vă putea câştiga un trai, înghiţind insulte, acceptând disconfortul, lipsa de demnitate, practicând linguşeala. Dar să lucrezi astfel încât mintea să fie liberă este ceva mult mai dificil; presupune o mai bună perspectivă, o mai mare înţelegere, o conştientizare extinsă, în care mintea îşi recunoaşte toate impedimentele, blocajele, auto iluzionările, fanteziile, iluziile, miturile. Odată ce mintea este eliberată, poate începe să investigheze, să caute. Dar o minte care caută răspunsuri, fără a fi liberă, este un nonsens. Înţelegeţi ? Mintea care va descoperi adevărul, pe Dumnezeu, această extraordinară frumuseţe şi profunzime a vieţii, împlinirea iubirii, trebuie să fie liberă. Nu are nici un sens ca o minte care este modelată, condiţionată, blocată între limitele tradiţiei, să afirme: ‚caut adevărul sau pe Dumnezeu’. O astfel de minte este ca un măgar legat de un par; nu poate hoinări mai departe de cât îi permite lungimea funiei.”

Jiddu Krishnamurti

(1895-1986)

Psychological Suffering ... link2