Jaful financiar - Crima vremurilor noastre

"Ridicându-se pe deplin la înălţimea reputaţiei sale binemeritate de analist intransigent al ştirilor, Danny Schechter sare direct la jugulara finanţelor lumii, prin această analiză complexă a crizei financiare şi a rădăcinilor sale. Nici o eroare, nici un accident, nici un fel de capricii ale pieţei ş.a.m.d., ci numai infracţiuni: infracţiuni majore şi severe. O judecată dură, poate, dar nu este deloc uşor de demontat pledoaria pe care o construieşte."

Noam Chomsky

Danny Schechter, jurnalist de investigaţie şi producător independent de film, dublu laureat al premiului Emmy, semnează scenariul şi regia acestui film, lansat în primăvara lui 2009, Plunder: The Crime of Our Time, un documentar complex care explorează modul cum actuala criză financiară a fost clădită pe fundamentul unei activităţi infracţionale, dezvăluind conexiunile intime dintre colapsul pieţei imobiliare şi catastrofa economică ce a urmat.

Absolvent al Cornell University şi deţinător al unui masterat în economie la London School of Economics, Schechter este un veteran al producţiei de film, având 18 filme documentare produse sau regizate, la activ, unul dintre cele mai cunoscute fiind WMD: Weapons of Mass Deception (2004).

Filmul de faţă demontează, în amănunt, întreaga piramidă a fraudelor care au condus la sechestre masive în SUA, ce afectează 10 milioane de proprietari de case, la creşterea şomajului, colaps economic şi privaţiuni în accentuare, în întreaga lume.

Plunder reface mozaicul infracţional, identificând cine sunt victimele şi beneficiarii acelor scheme financiare iresponsabile, în "ceea ce s-ar putea dovedi a fi cea mai mare crimă nonviolentă împotriva omenirii, din istorie", potrivit unui fost investitor bancar, Graydon Carter, editorul lui Vanity Fair, care continuă afirmând că "în altă ordine de idei, niciodată până acum, atât de puţini n-au făcut atât de mult rău atât de multor oameni", furia celor aflaţi sub sechestru imobiliar, manifestată împotriva directorilor şi acţionarilor marilor instituţii bancare şi financiare, fiind perfect integrată în acest context.

Schechter a fost una dintre vocile lucide ale lumii, care avertiza, încă din 2006, prin filmul său "In Debt We Trust", despre nocivitatea Wall Street şi iminenta criză financiară mondială, descoperirile şi argumentele sale fiind negate de mass media şi analiştii financiari, care l-au etichetat drept "alarmist" şi "profet al întunericului", deşi, actualmente, opera sa este considerată cu adevărat profetică.

"Este o poveste care trebuie să fie spusă, dacă noţiunea de dreptate economică vrem să aibă vreun sens[...]", spunea Schechter, "[...]Plunder solicitând o investigaţie completă privind persoanele responsabile de criză şi o pedeapsă corespunzătoare pentru răufăcători, în aceste vremuri în care criza continuă să fie tratată atât de superficial de către toate posturile mass media, fiindcă această criză n-a fost provocată de erorile involuntare ale câtorva oameni, ci de lăcomia lor nelimitată, o infracţiune care ne afectează acum pe toţi."

Urmările le cunoaştem cu toţii: criza financiară a Americii s-a transformat rapid într-o catastrofă globală, ale cărei efecte continuăm să le resimţim.

Toată lumea continuă să dezbată fenomenul, în căutare de soluţii sau cauze sau vinovaţi pentru pierderile de trilioane de dolari, reprezentând averi personale sau valori ale acţiunilor, volatilizate la bursele lumii.

Deşi s-a raportat optimist apariţia unor semne de recuperare, realitatea contrazice demagogia politicienilor şi mass media, fiindcă şomajul continuă să crească ameţitor, monedele se depreciază îngrijorător, falimentele se înmulţesc, toate conducând la incapacităţi de plată şi, implicit, la escaladarea punerilor sub sechestru.

În timp ce politicienii şi unii "experţi" se învârt în jurul cozii, dând vina pe "erori" sau pe "modele economice greşite", concluzionând adesea că "suntem de vină, cu toţii", Danny Schechter este unul dintre cei care nu se lasă duşi de nas de impotenţa neuronală binecunoscută a politicienilor şi justiţiei corporatiste, revelând o reţea profundă de fraude financiare, prea puţin mediatizate, fireşte, care au jucat un rol esenţial în îngenuncherea economiei mondiale.

Investigaţia de peste patru ani a lui Schechter se focalizează pe trei direcţii fundamentale, în care pare să fi evoluat haznaua corupţiei financiare: în primul rând ceea ce FBI denumea, încă din 2004, "o epidemie de fraude ipotecare", plângându-se totodată de diminuarea echipelor de cercetare antifraudă, deloc întâmplătoare cred eu, sub pretextul luptei contra fantomei terorismului, apoi practicile înşelătoare şi prădătoare ale Wall Street de mascare a acestor debite irecuperabile în "pachete structurate de investiţii", purtând diverse denumiri, care mai de care mai sofisticată şi mai găunoasă şi, în cele din urmă, atragerea marilor firme de asigurări, ce deţineau evaluări de vârf care le susţineau respectabilitatea de faţadă, în asigurarea acestor "vehicule de investiţii" şi amplificarea valorii lor, oricum exagerată, de câteva zeci de ori, prin manipulări frauduloase ale pieţei.

Fără îndoială că aceste infracţiuni cumulate n-ar fi fost posibile, dacă mecanismele sociale corespunzătoare ar fi funcţionat, dacă nu s-ar fi procedat, în prealabil, la de-reglementarea domeniului financiar, sub pretextul libertăţii pieţei şi cu sprijinul marionetelor politice corupte, dacă agenţiile de evaluare şi firmele de audit şi-ar fi făcut datoria şi, bineînţeles, dacă mass media nu ar fi privit, ca de obicei, în orice altă direcţie, dar nu spre escrocii care mobilează birourile de pe Wall Street.

"S-au scris tone de cărţi şi articole şi s-au regizat zeci de filme, pe marginea crizei, dar prea puţine analizează rolul crimei organizate, aşa cum o fac eu. Sunt doar filme de comedie sau dramă fiindcă refuză să investigheze amploarea acestui jaf masiv." - afirma Schechter.

Recent, revista Fortune ridica următoarea problemă:

"Unde sunt acuzaţiile la adresa directorilor executivi de pe piaţa imobiliară, care ne-au târât în această mizerie ?

La trei ani de la spargerea acestei 'bule' imobiliare, procurorii federali au eşuat să construiască vreun caz împotriva directorilor de firme, care au fost complici la unele dintre cele mai grave excese de pe piaţa creditelor imobiliare subprime."

Scriitoarea Ellen Brown, autoarea cărţii "Web of Debt", scria:

"Schechter stabileşte elementele crimei, identifică jucătorii şi expune armele, care au transformat pieţele libere în vehicule de manipulare în masă şi control."

Sau, mai grav decât atât, potrivit unei foste iniţiate de rang guvernamental înalt, care cunoaşte intim şi practicile Wall Street, Catherine Austin Fitts - pe care aţi putut-o urmări şi în documentarul Thrive postat deja pe blog - este vorba de "o lovitură de stat financiară", care include: "bule financiare" produse pe multiple pieţe, scheme de pompare a preţurilor reale, vânzări frauduloase pe termen scurt, suprimarea accesului la metale preţioase şi intervenţii active asupra pieţei din partea oficialilor de la Washington şi ai Rezervei Federale, care permit unor iniţiaţi puternici să se joace cu sistemul, să comită fraude masive, pentru a-şi transfera în conturile proprii miliarde de dolari din averea publică şi, într-un final, să primească subvenţii enorme din banii aceloraşi sclavi contribuabili sărăciţi de criză.

Jonathan Tasini, a cărui activitate şi operă a fost aclamată deschis de alţi activişti sociali celebri ca Susan Sarandon, Cindy Sheehan, Barbara Ehrenreich şi Howard Zinn, scria în noua sa carte "The Audacity of Greed":

"În ultimul sfert de secol am fost martorii celui mai mare jaf istoric al avuţiei umane. În timp ce o elită minusculă a profitat enorm, marea majoritate a cetăţenilor au trecut printr-o perioadă neagră de scădere a veniturilor, dispariţie a pensiilor şi diminuare a conturilor bancare, toate acestea conducând la o criză a debitelor personale care stă la baza prăbuşirii financiare curente."

"Banking Act of 1933", cunoscută mai bine sub numele de legea Glass–Steagall, impunea, la finalul marii depresiuni economice anterioare, o serie de măsuri menite să blocheze specula, în genul realizării unei distincţii clare între companiile de asigurări, băncile comerciale, care pot accepta depozite şi băncile de investiţii, eliminând totodată şi conflictele de interese generate de prezenţa aceloraşi indivizi în consiliile de administraţie sau în funcţii executive, în cele trei tipuri de instituţii financiare.

Dar, fiindcă mai marii lumii au hotărât că istoria trebuie să se repete şi cum memoria lumii a cam slăbit în ultimele decenii, în 1999 este aprobată legea "Gramm–Leach–Bliley Act", numită cu nesimţire şi "Financial Services Modernization Act of 1999", care dobora cam toate barierele impuse de legislaţia anterior menţionată, lăsând cale liberă escrocheriei mondiale numită "capitalism de piaţă".

Ca să vă convingeţi că absolut totul se face la comandă, că nu există nici un fel de haos financiar şi că totul a fost făcut în scopul reiterării tacticilor aplicate în 1929 pentru a declanşa criza, vă dau şi exemplul concret.

Cu un an înainte ca legea să fie promulgată de Bill Clinton, Citicorp, un consorţiu de bănci comerciale, fuzionează cu o companie de asigurări, Travelers Group, pentru a forma conglomeratul Citigroup - care, aşa cum veţi vedea şi din film, a fost în fruntea hoţiei creditelor subprime - încălcând brutal legea din 1933, fiindcă devenea astfel o corporaţie ce reunea serviciile bancare comerciale şi de investiţii cu cele de asigurări, desfăşurându-şi în continuare activitatea sub o serie de mărci destinate să distragă atenţia: Citibank, Smith Barney, Primerica şi Travelers.

Fiindcă fuziunea contravenea flagrant atât prevederilor legii din 1933, cât şi celor ale unei legislaţii ulterioare "Bank Holding Company Act of 1956", Rezerva Federală s-a făcut de ochii lumii că ia măsuri, acordându-i Citigroup un termen de restructurare, în septembrie 1998.

La mai puţin de un an, însă, legea lui Clinton apărea tocmai pentru a certifica astfel de fuziuni, protagoniştii farsei fiind fără îndoială la curent cu iniţiativa legislativă, viitorul putând fi foarte uşor de prevăzut, fiindcă, tot în 1999, "cei patru călăreţi ai NASDAQ", Cisco Systems, Dell, Intel şi Microsoft, profitau din plin de absenţa lanţurilor, lansându-se în speculaţii furibunde.

Ca atare, se manifesta imediat "bula dot-com", amintită în film, care a condus la acelaşi gen de acţiuni pe care le urmărim, astăzi, neputincioşi: intervenţia guvernului american şi a Rezervei Federale, subvenţionând din plin nemernicii, pe spatele plătitorilor de impozite, care nu sunt in nici un caz corporaţiile sau băncile (ca să nu mai vorbim de biserică, deşi nu a jucat vreun rol în declanşarea crizelor), fiindcă acestea beneficiază continuu de "reeşalonări", urmate de scutiri.

Cred că William Black se exprima cel mai bine în cartea sa, intitulată chiar aşa "Cea mai bună cale de a jefui o bancă este de a fi proprietarul ei", mai ales în condiţiile unui climat legislativ relaxat cu intenţie, în care Rezerva Federală şi giganţii financiari sunt proprietarii guvernului şi nu invers, fiindcă, până la urmă, ei scriu legile, ei fac regulile, ei îşi instalează propriile marionete în marile fotolii oficiale de la Washington şi tot ei obţin subvenţii masive şi nu sunt urmăriţi în justiţie, atunci când jaful lor devine evident.

În anii '30, consilierul Ferdinand Pecora, preşedintele comisiei care i-a purtat numele, afirma că "...şicanele legale şi întunericul de smoală sunt aliaţii cei mai stabili ai bancherilor şi la fel sunt şi oficialii guvernamentali şi comentatorii mass media, care se fac că nu le observă crimele."

Şi nu vor le observa niciodată, fiindcă, de exemplu, CNBC este proprietatea Class Editori, Mediaset şi General Electric, Fox News este proprietatea lui Rupert Murdoch, deci toţi cei care ar trebui să ne informeze sunt profitori ai sistemului, aşa cum bine preciza Peter Schiff (care se pare că nu se înrudeşte cu infama familie Schiff subordonată familiei Rothschild), un întreprinzător şi politician, fiu al rebelului Irwin Schiff, cel care se luptă de o viaţă cu FED şi IRS, refuzând să plătească impozite, protagonist al filmului regretatului Aaron Russo, din 2006, "America: Freedom To Fascism"

Plunder rămâne o dovadă vizuală puternică a intimităţii unor mecanisme financiare rămase obscure majorităţii lumii, dar Danny Schechter, cu toată lauda pe care i-o aduce Noam Chomsky, mă tem că ezită până la final să tragă şi concluzia, deşi există multe aluzii în film, fiindcă în transformarea "din sistem real de piaţă" (personal mă îndoiesc că a existat vreodată aşa ceva), într-un sistem scăpat acum de sub control, se ignoră tocmai acele "grupuri obscure de interese" ale lui Saceriby, cele care trebuie să fi creat, iniţial, cadrul legislativ permisiv şi care e clar că au generat atacurile împotriva unor firme ca Bear Stearns, Lehman Brothers, Merryll Lynch ş.a.m.d. şi care e la fel de clar că exercită un control perfect asupra acestui haos financiar aparent.

"Din nefericire există dovezi evidente că vom arunca la gunoi banii noştri din impozite şi şansa de a ne reveni, chinuindu-ne să reconstruim un sistem nedrept care răsplăteşte numai elitele, pe seama tuturor şi care este fundamental iraţional."

Max Fraad Wolff,

Economist

Plunder: The Crime of Our Time (Vimeo)

Subtitrare