Un american radical - Necazurile lui Norman Finkelstein

"American Radical este un portret nuanţat şi puternic al savantului Norman Finkelstein, unul dintre intelectualii cei mai curajoşi şi 'fortificaţi' ai naţiunii. Este un memento al faptului că falsitatea şi timiditatea, atunci când se află în serviciul credinţelor convenţionale, sunt mult mai apreciate, în cele mai multe universităţi, decât adevărul. Aceasta ilustrează faptul că cei care demască minciunile elitelor intelectuale devin rapid victimele lor. Puterea şi mesajul acestui film, cu toate acestea, nu constau în războaiele ce s-au purtat între Finkelstein şi cei ca Alan Dershowitz, care încearcă să-l distrugă, ci în loialitatea puternică a lui Finkelstein pentru suferinţa mamei sale în ghetoul din Varşovia şi, mai târziu, în lagărele de exterminare naziste. Finkelstein vede în toţi cei care sunt oprimaţi, înjosirea şi durerea mamei sale. Acesta este un film despre legătura de nezdruncinat a iubirii, dintre o mamă şi un fiu adevărat şi credincios, care refuză să uite sau să facă vreun compromis."

Chris Hedges,

fost corespondent
New York Times War & Middle East

şi autor al cărţii “American Fascists”

American Radical : The Trials of Norman Finkelstein, în regia lui David Ridgen şi Nicolas Rossier, este povestea unui fiu devotat al unor supravieţuitori ai holocaustului şi critic fervent al politicii externe a Israelului, un electrizant om de ştiinţă american şi scriitor, care a fost numit un evreu nebun şi cu ură de sine, de către unii şi revoluţionar plin de inspiraţie, de către alţii, fiind revelat ca un personaj complex şi incomod, izolat politic, ce pune cruciada sa justiţiară mai presus de siguranţa călduţă a carierei sale academice, chiar și atunci când este pus în faţa perspectivei pierderii postului său de profesor la DePaul University.

Prin explorarea problemelor dificile şi profunde ale conflictului israelo-palestinian, în acest documentar pătrunzător şi scandalos, uneori, care-l urmăreşte pe Finkelstein în periplul său mondial, în timp ce încearcă să negocieze cu încăpăţânare, din mijlocul criticilor săi plini de pasiune şi al suporterilor, sunt revelate adevăruri dureroase, care ar putea ucide un trecător guraliv pe parcursul a numai 200 de metri, în plină metropolă londoneză, aşa cum afirmă Noam Chomsky, cu un umor sardonic.

Regizorii, David Ridgen şi Nicolas Rossier, declarau despre filmul lor lansat în 2009, la Chicago Underground Film Festival:

"Pentru noi, Norman Finkelstein este subiectul desăvârşit al unui documentar: un instigator complex, principial până la final, implicat, la vârf, în unele dintre cele mai îndelungate conflicte din lume. El rareori apare în mass media oficială, dar, ori de câte ori o face, ajunge să genereze controverse. Viaţa lui Finkelstein este concentrată prin prisma de educaţiei sale de fiu al unor supravieţuitori ai holocaustului. Exercitarea neclintită a principiilor sale şi critica neobosită a unor persoane neagreate, ambele pot inspira sau irita. Simultan agitator, actor de comedie şi cărturar fără milă, Finkelstein creează numai furtuni oriunde intră. Puţini îl vor urma acolo unde merge el - un evreu care intră în mod deliberat în sediul Hezbollah, într-o tabără de refugiaţi palestinieni sau într-o încăpere plină cu cei care se opun cu vehemenţă opiniilor sale - pentru a-şi exprima punctul de vedere. Când radicalii se ciocnesc, se creează oare mai multă înţelegere ? Unii ar putea susţine că da. Alţii ar susţine că pledoaria principială, dar mult prea adesea amară, a lui Finkelstein, are mult de-a face cu discreditarea cauzei unei rezoluţii paşnice a conflictului israelo-palestinian. Spectatorii pot decide pentru ei înşişi."

În ciuda numeroaselor controverse iscate în jurul personajului principal, Norman Finkelstein, importante publicaţii naţionale evreieşti, cum ar fi The Forward, Jewish Week şi the Jewish Telegraphic Agency, au oferit recenzii favorabile filmului.

Potrivit site-ul distribuitorului, filmul a primit, de asemenea, declaraţii oficiale de aprobare de la personalităţi precum Mark Achbar, Michael Moore şi alţii, ca autorul şi istoricul Charles Glass şi actorul canadian Saul Rubinek şi a fost prezentat în premieră chiar şi în Israel, la Yes Television, în mai 2010.

Mai mult decât în cazul oricărui alt documentar postat până acum, în cazul lui Norman Finkelstein se potriveşte cel mai bine motto-ul pe care l-am ales să ilustreze esenţa blogului, fiindcă problema evreiască este dintotdeauna un subiect mai mult decât delicat, în care disputele se bazează, adesea, nu pe logică sau argumente istorice reale, ci pe acuzaţii perfide, isterie şi chiar limbaj suburban, aşa cum este cazul lui Leon Wieseltier, care se mai şi împopoţonează cu titlul de editor literar, deşi limbajul lui este unul de răcan şi nu de literat.

Şi pentru a calma din start spiritele, care ar putea să se inflameze inutil, la fel cum am procedat în cazul primului articol dedicat imperiului american, voi face o distincţie clară între poporul evreu - dezrădăcinat şi spulberat prin lume, vreme de milenii şi care a fost sacrificat cu sălbăticie în multe momente de răscruce ale istoriei, în numele unor interese meschine - şi conducerea statului Israel, subordonată integral sionismului plătit cu banii familiei Rothschild.

Începând de la 1879, sioniştii s-au folosit de un termen denaturat, ilogic şi propagandistic, antisemitism, total eronat din punct de vedere semantic - din moment ce şi arabii sunt încadraţi în rândul popoarelor semite, iar conform unei statistici din anii '60, a Alianţei Israelite Universale, doar 5% dintre evrei mai sunt de origine semită, restul fiind de origine kazară - pentru a bloca orice critică la adresa afacerilor oneroase ale marilor familii bancare sau, mai nou, la adresa politicii expansioniste a statului Israel.

Din acest punct de vedere, cazul lui Norman Finkelstein este singular, fiindcă acel termen penibil nu mai are nici un fel de semnificaţie pentru un evreu, ai cărui părinţi au suferit în ghetoul Varşoviei sau în lagărele de concentrare naziste, aşa că au fost obligaţi să inventeze o nouă expresie, la fel de stupidă, aproape intraductibilă, "self-hating jew" - evreu care se urăşte pe sine însuşi - sau să se apeleze la nesimţirea unei "somităţi" ca Alan Dershowitz, care a avut tupeul să spună că, din cauza criticilor sale, Norman nu poate fi considerat evreu.

Pentru cei care nu-l cunosc pe Dershowitz şi "realizările sale", voi specifica rolul său în declararea ca nevinovaţi a unor criminali sau infractori celebri ca Mike Tyson, Patty Hearst şi Jim Bakker, unul dintre cele mai celebre cazuri ale sale fiind cel care a condus la achitarea lui Claus von Bülow - fostul asistent al miliardarului J. Paul Getty - în 1984, în procesul de tentativă de asasinat asupra propriei sale soţii, Sunny; Dershowitz a mai servit şi drept consilier al apărării în alt proces celebru, din 1995, al lui O.J. Simpson, care fost de asemenea declarat nevinovat, deşi actualmente se află în închisoare, fiind condamnat în urmă cu trei ani pentru răpire şi jaf armat.

În prezent este angajat ca avocat al apărării al lui Julian Assange de la Wikileaks, ceea ce îmi ridică alte semne de întrebare privind rolul real jucat de acest individ, în care nu prea am încredere, în arena (dez)informării mondiale.

Când fostul preşedinte al SUA, Jimmy Carter şi-a publicat cartea sa, în 2006, "Palestina: Pace şi nu apartheid",  în care argumentează faptul că obsesia Israelului pentru controlul asupra Palestinei este principalul obstacol în calea păcii, opinie deloc diferită de a profesorului Finkelstein, Dershowitz l-a provocat pe Carter la o dezbatere, ce urma să fie televizată, la Brandeis University.

Carter a refuzat, spunând franc:

"Nu vreau să am o conversaţie nici măcar indirectă cu Dershowitz. Nu este deloc necesar să combat o persoană care, în opinia mea, habar nu are care este situaţia din Palestina."

Randall Adams, reporter la ziarul The Harvard Crimson, a făcut un apel, în 2002, în rândul profesorilor şi studenţilor de la Harvard şi MIT, pentru a semna o petiţie împotriva vânzării de arme către Israel, strângând peste 600 de semnături, dintre care 74 ale profesorilor de la Harvard şi 56 ale celor de la MIT, ceea ce a atras o reacţie feroce din partea lui Dershowitz, care i-a numit, în repetate rânduri, pe semnatari: mincinoşi, bigoţi şi antisemiţi.

Ca răspuns, Adams a scris un articol foarte bine documentat, în care-l citează pe Dershowitz aducând laude pentru respectarea drepturilor omului în ţări satelit ale SUA, ca Egipt (renumită pentru executarea homosexualilor) sau Arabia Saudită (cu restricţiile sale draconice impuse femeilor) şi a afirmat - cu referire directă la cazul Finkelstein - că va da în judecată pe orice individ care va vota împotriva contractului unui profesor universitar, din cauza poziţiei sale faţă de statul Israel, numindu-l pe Dershowitz: "ignorant cu titlu de doctor".

În privinţa plagiatului din cartea The Case for Israel (2003), denunţat de Norman Finkelstein pe bună dreptate, fiindcă filmul prezintă echidistant opiniile intervievaţilor, fără a concluziona în această problemă, menţionez că Dershowitz şi avocaţii săi au dus o campanie furibundă împotriva publicării cărţii "Beyond Chutzpah" a lui Finkelstein, în care acesta urma să facă dovada plagiatului, ameninţând prima editură, New Press, care a şi cedat presiunilor şi apoi pe cea de a doua, University of California Press, implicându-l şi pe guvernatorul de atunci al Californiei, Arnold Schwarzenegger.

Dershowitz a refuzat să-şi facă publică întreaga corespondenţă cu editurile (minţind însă că ar fi făcut-o), care ar fi probat presiunile exercitate împotriva unei cărţi de care declarase că nu se temea, dar spre neşansa lui, la finalul lui 2007, University of California a acceptat să publice corespondenţa.

Dacă ar fi să fiu cinic, nu ştiu dacă nu cumva Finkelstein a căzut într-o capcană organizată deliberat de Joan Peters şi Alan Dershowitz, care au contat pe reacţiile sale colerice, fiindcă devenise mult prea încrezător în urma sprijinului acordat de personalităţi ca Noam Chomsky şi Avi Shlaim, în denunţarea maculaturii mult lăudate, "From Time Immemorial" (care reitera teoria atât de dragă fabricanţilor istoriei, a absenţei palestinienilor din Palestina, aşa cum nici dacii nu mai rămăseseră în Dacia, după retragerea aureliană), în teza sa de doctorat, deşi tocmai acest fapt a condus la întârzierea formalităţilor de acordare a titlului de doctor de către Universitatea Princeton.

La fel de multe controverse a născut şi cartea "Industria holocaustului: Reflecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti", în care Finkelstein argumentează că "marele preot al holocaustului" Elie Wiesel şi alţii ca el, s-au folosit de memoria victimelor războiului pe post de "armă ideologică", generând o întreagă industrie, în care trepăduşi de-ai lui Wiesel sunt plătiţi cu salarii anuale mai mari decât compensaţiile totale primite de familiile victimelor.

Prin această strategie, "statul Israel, una dintre cele mai formidabile puteri militare ale lumii, cu un dosar oribil al drepturilor omului, s-a travestit el însuşi în stat victimă [...] pentru a căpăta imunitate la critici".

De asemenea, el susţine ceea ce el numeşte, un "şantaj dublu", exercitat de "o bandă de plutocraţi dezgustători, huligani şi negustori," pentru a solicita daune-interese juridice enorme şi înţelegeri financiare cu Germania şi Elveţia, "sume de bani care se duc apoi la avocaţi şi la actorii instituţionali implicaţi în procurarea lor, mai degrabă, decât la supravieţuitorii reali ai holocaustului".

Cartea sa a fost întâmpinată cu reacţii ostile în unele cercuri, cu critici ce-l acuzau pentru o documentare slabă şi/sau pentru faptul că a permis altora să o exploateze în scopuri antisemite, dar Finkelstein a avut şi suporteri de marcă ai comunităţii evreieşti internaţionale.

Cel mai notabil ar fi Raul Hilberg, care apare şi în film, creditat unanim ca fondator al studiilor asupra holocaustului, care a spus că subscrie, în fond, la opiniile exprimate în carte, el însuşi considerând detestabilă maniera în care fost exploatat, material, acest fenomen regretabil.

Întrebat, ulterior, dacă nu consideră că analiza lui Finkelstein ar putea fi folosită de organizaţii neo-naziste, în scopuri antisemite, Hilberg a replicat răspicat:

"Ei bine, chiar dacă acestea vor servi unor asemenea scopuri, mă tem că atunci când vine vorba despre adevăr, acesta trebuie rostit pe faţă, fără a ne teme de alte consecinţe care ar putea fi nedorite sau jenante."

În privinţa holocaustului nazist - finanţat din plin cu banii aceloraşi elite bancare actuale - nu am dubii că  acesta ar fi existat, dacă ţinem cont de dovezile recente furnizate de victimele războaielor sioniste din Irak, Afganistan sau Libia, dar mă tem că problema confiscării lui de către profitori este puţin mai complexă decât o vede chiar şi Norman Finkelstein.

Luând în considerare numai zecile de milioane de sovietici, victime ale terorii roşii sioniste, din perioada interbelică (numai în 1929-1930 au fost deportate şi decimate, din ordinul lui Stalin, peste 5 milioane de familii ţărăneşti), cele peste 75 de milioane de victime ale celui de-al doilea război mondial şi cei peste 70 de milioane de chinezi exterminaţi de regimul lui Mao, mă întreb mereu de ce acest termen, holocaust, este folosit numai pentru a descrie victimele evreieşti ale terorii nazist-sioniste, de parcă numai ele au pierit în lagărele de la Auschwitz, Majdanek, Dachau, Treblinka, Buchenwald etc. şi pe toate fronturile, acesta fiind un alt efect al propagandei mass media de după război, care a exclus treptat toate celelalte naţiuni, afectate de tăvălugul abătut asupra lumii, de pe lista victimelor.

Şi dacă tot s-a deschis un muzeu al holocaustului evreiesc la Washington, continui să mă întreb dacă le vor întoarce vreodată, germanii, gestul elegant, americanilor, deschizând la Berlin un muzeu al tuturor crimelor imperiului masonic american, începând fireşte cu populaţia nativă americană, continuând cu sutele de mii de civili germani morţi în bombardamentele barbare aliate de la Dresda şi Hamburg şi lăsând lista deschisă, desigur, fiindcă şirul asasinatelor armatei preferate a elitei oculte mondiale continuă chiar în momentul în care citiţi aceste rânduri.

Desigur că şi alţi cărturari au criticat Israelul, inclusiv prietenul şi mentorul lui Finkelstein, Noam Chomsky, dar prea puţini s-au "bucurat" de aceeaşi cantitate de invective, câte i-au fost rezervate fostului profesor de la DePaul, din cauza vederilor sale nepopulare şi a limbajului nestăpânit, pe care l-a folosit chiar şi contra lui Abe Foxman de la Anti-Defamation League.

Unul dintre aceşti cărturari este rabinul Moishe Arye Friedman, reprezentant de frunte al comunităţii ortodoxe din Austria, care recunoaşte şi condamnă industria holocaustului, făcând afirmaţii de genul:

"O raportare la Dumnezeu ar fi importantă, căci cei fără credinţă în Dumnezeu au fost cei care au contribuit la Holocaust şi sunt cei care distrug şi astăzi pacea în Orientul Apropiat. Şi mă refer mai ales la regimul israelian, care a transformat regiuni întregi din Palestina în uriaşe lagăre de concentrare. Cum se poate vorbi, în viziunea Uniunii Europene, de legătura cu Dumnezeu şi, pe de altă parte, să fie sprijinit atât de puternic regimul Sharon, aşa cum o fac Berlusconi şi Schüssel?![...]

Theodor Herzl (fondatorul ideologic al sionismului) a fost o catastrofă pentru evrei. Un om fără Dumnezeu. După studiile unor psihologi englezi şi americani de renume mondial, un adevărat psihopat. Copiii săi s-au sinucis, iar el nu s-a bucurat de o înmormântare evreiască. Nu a crezut [nici] el însuşi în ceea ce a propovăduit în cărţile sale, iar prin politica sionistă pe care a dus-o, a contribuit la catastrofa evreilor, pentru ca statul Israel să poată fi fondat. Herzl este pentru mine tatăl spiritual al acelei linii evolutive care a dus la holocaust.[...]

Trebuie să constatăm că tot mai multe idei şi păreri, ce sunt legate de principiul libertăţii de opinie, devin teme tabu şi sunt interzise. Dacă s-ar face un sondaj printre credincioşii evrei tradiţionalişti din întreaga lume şi antisionişti, cei intervievaţi vor răspunde 100% că statul Israel este cel mai mare pericol chiar pentru noi, evreii, şi pentru siguranţa noastră de pretutindeni.

Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului şi dăunează extrem de mult evreimii credincioase din întreaga lume. Se poate dovedi că cercurile sioniste au provocat chiar pogromuri, pentru a încuraja disponibilitatea de a se merge în Palestina.[...]

Critica Israelului nu trebuie confundată cu anti-iudaismul sau anti-semitismul. O mare parte a sioniştilor nici nu este de origine evreiască, pe când arabii sunt fără îndoială semiţi. Israelul este răspunzător pentru o politică catastrofală de purificare etnică, de teroare şi apartheid.

Noi, ca evrei tradiţionalişti de bună credinţă, nu avem nici un fel de simpatie pentru acest stat, pe care îl privim ca pe o catastrofă pentru adevărata şi credincioasa populaţie evreiască."

Filmul rămâne portretul aproape fidel al unui om complex, vertical şi demn, măcinat de îndoieli şi nelinişti, unul dintre puţinii evrei care şi-au atras simpatia popoarelor obidite ale Orientului Mijlociu, prin poziţionarea sa neclintită de partea adevărului şi poate că excluderea sa din mediul academic american nu este un dezastru, dacă ţinem cont de propriile sale spuse, că în acest mod nu mai riscă să fie considerat colegul unor criminali în masă ca Donald Rumsfeld, Henry Kissinger sau Jeane Jordan Kirkpatrick, cărora numai o ţară ca SUA putea să le acorde titlul de profesor.

"Concluziile lui Norman Finkelstein pot fi combătute, metodele sale pot fi deplânse, dar, aşa cum au subliniat dureros regizorii Ridgen şi Rossier, un om atât de riguros dedicat angajamentului său de a pune capăt opresiunii nu ar trebui să fie respins atât de uşor, chiar dacă a te confrunta cu o astfel de personalitate dificilă ar putea fi, în cele din urmă, la fel de dificil ca a da de capăt însuşi conflictului arabo-israelian."

Andrew Schenker,

Slant Magazine

American Radical : The Trials of Norman Finkelstein (torrent)


Subtitrare