Krishnamurti: Conversaţii cu dr. Allan W. Anderson -Partea a XVIII-a

Sursă film: J. Krishnamurti ONLINE

„Meditaţia înseamnă să fii conştient de gândurile tale, de sentimentele tale, niciodată să nu le corijezi, niciodată să nu spui că sunt corecte sau greşite, ci numai să le observi şi să te mişti împreună cu ele. Prin acea observare şi acea mişcare, împreună cu acel gând, cu acel sentiment, începi să înţelegi şi să fii conştient de întreaga natură a gândului şi a sentimentului. Tăcerea survine atunci când gândul şi-a înţeles propria sa iniţiere, propria sa natură, faptul că gândul nu este niciodată liber, ci întotdeauna este vechi. Să observi toate acestea, să percepi dinamica fiecărui gând, să-l înţelegi, să fii conştient de el, înseamnă să ajungi la acea tăcere care înseamnă meditaţie, în care ‚observatorul’ nu există niciodată.”

J. Krishnamurti (1895-1986),

Saanen, 1967

Am ajuns, până la urmă, şi nu fără păreri de rău, la finalul unui proiect maraton, al celor 18 ore de conversaţii purtate în perioada 18 – 28 februarie 1974, între Jiddu Krishnamurti şi dr. Allan W. Anderson, profesor de studii religioase la Universitatea de Stat din San Diego, California, specializat în scripturi indiene şi chinezeşti şi tradiţia profetică, în care au fost abordate aproape toate problemele presante ale condiţiei umane, în contextul unei societăţi dominate de oligarhii monetar-politice şi religii oficiale.

Într-o vreme caracterizată de eşecul evident al tuturor aşa-ziselor iniţiative democrate, din sfera politică şi socială, oare pot exista provocări lăuntrice, cu care ne confruntăm fiecare dintre noi, menite a ne sugera calea către o cu totul nouă paradigmă ?

În aceste 18 dialoguri, Krishnamurti afirmă, la fel de ferm ca întotdeauna – un lucru care ar fi trebuit să devină clar pentru toată lumea, în cei 40 de ani care au trecut de atunci – că paralizia volitivă şi încremenirea speranţelor noastre, puse, de atâta amar de vreme, în religii organizate, ştiinţă, ideologii politice sau economie de „tarabă”, nu numai că au condus la eşec în căutarea de soluţii pentru rezolvarea problemelor umane fundamentale, ci au fost şi sunt, de fapt, exact atitudinile care le-au creat.

În acest context disperat, discuţiile se focalizează, desigur, pe un mod de a trăi complet diferit, iar Anderson îşi aduce şi el contribuţia, sugerând „eretic” – şi chiar menţionând, la un moment dat că nu va fi înghiţit, multă vreme, de către colegii săi, într-ale teologiei, pentru asta – că multe pasaje din scripturile religioase occidentale şi orientale trebuie să fi fost greşit înţelese – mistificate intenţionat, precizez eu – fiindcă, de fapt, par să susţină tot ceea ce afirmă Krishnamurti.

Ca o mică ironie, se pare că m-am grăbit, totuşi, şi l-am subapreciat pe Anderson, în ultima postare, în ce priveşte capacitatea sa de a emite tot felul de raţionamente confuze, alambicate şi de-a dreptul ininteligibile uneori, folosind o exprimare snoabă în limba engleză, forţat filozofică, numai pentru a încerca să se ridice la înălţimea poziţiei deja deţinute, de guru spiritual universitar, convertirea sa fiind încă în devenire.

Dar să nu ne grăbim să-l judecăm, fiindcă, pe de o parte, suntem noi înşine la mare distanţă de momentul în care am putea avea dreptul de a ridica primii piatra, iar, pe de altă parte, continuă să-mi fie foarte simpatic, tocmai fiindcă, într-un final, a fost capabil să scape de balastul poziţiei academice deţinute, recunoscând onest transformarea profundă pe care a suferit-o ascultând cuvintele maestrului Krishnamurti.

În aceeaşi ordine de idei, după cum îşi făcea el însuşi mea culpa, în episodul al şaselea, nu te poţi numi interlocutor dacă nu intervii deloc în conversaţie şi, la drept vorbind, îl şi admir pentru curajul imens pe care l-a avut, de a încerca să discute, de la egal la egal, cu un titan.

Nu ştiu care a fost atitudinea mediului academic american şi internaţional faţă de profesorul Anderson, după declaraţiile sale curajoase emise în cadrul acestor interviuri, dar cert este faptul că nu a vorbit în van, atunci când a menţionat că a întreprins schimbări radicale în modul său de a interacţiona cu proprii studenţi, fiindcă unul dintre aceştia a comentat, ulterior:

„Aş spune că dr. Anderson a fost cu adevărat unic, în felul său. Avea o suită de-a dreptul uriaşă de studenţi, cursurile sale fiind întotdeauna super aglomerate, fiind prezenţi, uneori, chiar şi alţi profesori din campus. Ceea ce ne atrăgea, pe noi toţi, la el, cred că a fost autenticitatea sa ca personalitate şi, mai ales, autenticul învăţăturilor sale. Vorbele sale porneau mereu din inimă, referindu-se numai la esenţa religiei şi ridica întrebări care ne determinau s-o abordăm din unghiuri total diferite.”

Tot lui Anderson îi revine meritul altor observaţii foarte subtile, sesizând, în primul rând, unul dintre principiile de bază ale manipulării prin propagandă, alterarea sensurilor cuvintelor şi, mai ales, erodarea lor, prin folosirea repetată într-un context denaturat, pe care noi, fiinţele umane, am ales să nu-l mai analizăm detaliat, din comoditate şi inerţie.

În al doilea rând, subliniază una dintre tacticile esenţiale folosite de Krishnamurti în direcţionarea noastră fermă către adevăr, repetarea aproape obsesivă a unor întrebări, nu pentru a obţine un răspuns de la interlocutor, fireşte, fiindcă sunt, în majoritatea lor, pur retorice, ci numai pentru a ne trezi, pentru a ne atrage atenţia asupra unui fapt important, smulgându-ne din inerţia menţionată mai sus.

Dacă aţi fost consecvenţi şi aţi urmărit întreaga serie, ce aş mai putea eu adăuga ?

Aproape nimic, fiindcă, dacă nu veţi rezona, voi înşivă, cu spusele lui Krishnamurti, argumentele mele vor fi complet inutile.

Celor care-i reproşează tocmai caracterul aşa-zis teoretic al spuselor sale sau care ar fi dorit să se manifeste mai mult ca un fel de vraci, de vindecător spontan – ceva în genul croatului Braco – doar le atrag atenţia, pe de o parte, că îl scot pe maestru din context, uitând că el a vorbit astfel în perioada 1929-1986, adică exact în vremea în care, spiritual şi intelectual vorbind, noi, oamenii, eram de-a dreptul infantili, iar, pe de altă parte, folosirea unor asemenea aptitudini, pe care el afirmă clar că le posedă, în ultimul episod, nu poate conduce decât la exacerbarea „eului”, a ego-ului, cu consecinţe dezastruoase pentru el însuşi.

Şi se întâmplă să cunosc, eu însumi, un caz concret, autohton, de ascensiune şi decădere a unui clarvăzător foarte valoros – căruia i-a fost dedicată chiar şi o carte şi care era solicitat, la începuturi, inclusiv de Vatican şi NASA – care şi-a pierdut treptat orice urmă de modestie, devenind tot mai avar şi materialist, cu implicaţiile de rigoare – materialismul l-a readus în material, diminuându-i aptitudinile spirituale.

Dedic, toate aceste traduceri, memoriei profesorului dr. Allan W. Anderson, plecat dintre noi în luna martie a anului trecut, după ce a trăit, coincidenţă sau nu, tot circa 91 de ani, la fel ca Jiddu Krishnamurti.

Consider că vizionarea repetată a acestor episoade ne-ar putea oferi soluţiile necesare dizolvării paradigmei curente, care ne-a forţat să devenim din ce în ce mai superficiali şi artificiali, lăsându-ne prinşi în capcana cuvintelor unor demagogi politici, care au ajuns să conteze mai mult decât realitatea, lăsându-ne antrenaţi în rutina slujbei zilnice, o viaţă monstruoasă, de sclavi, pentru care ne educăm şi copiii – să practice doar un mimetism antropoid – fiind cu toţii predispuşi la stagnare tocmai fiindcă ne-am pierdut conexiunea cu natura, fapt care, în aceeaşi ordine de idei, a permis unor impostori, preoţii, să devină „mediatorii spirituali”, confiscându-ne relaţia directă cu aşa-zisul divin şi generând numai teamă şi în nici un caz adorarea frumuseţii şi a sublimului uman.

„Meditaţia este foarte simplă, de fapt. Noi o complicăm. Am ţesut o reţea de idei în jurul ei, despre ceea ce este şi ceea ce nu este. Dar nu este nici unul dintre aceste lucruri. Tocmai fiindcă este foarte simplă ne scapă, fiindcă minţile noastre sunt atât de complicate, atât de uzate de timp şi bazate pe timp. Şi această minte dictează şi activitatea inimii şi, apoi, încep necazurile. Dar meditaţia survine natural, cu extraordinară uşurinţă, atunci când te plimbi pe o plajă sau priveşti pe fereastră sau vezi acele dealuri minunate, arse de soarele verii trecute. De ce oare suntem nişte fiinţe umane atât de torturate, cu lacrimi în ochi şi zâmbete false pe buze ? Dacă te-ai putea plimba singur pe acele dealuri sau prin păduri sau de-a lungul unei plaje, în acea singurătate vei şti ce anume este meditaţia. Extazul solitudinii se produce atunci când nu-ţi este teamă să fii singur, fără să mai aparţii lumii sau să mai fii ataşat de ceva anume. Atunci, la fel ca zorii care s-au ivit în această dimineaţă, ea apare în tăcere şi clădeşte o cale aurită, exact prin acea tăcere, care a însemnat începutul şi care există acum şi va exista întotdeauna aici.”

J. Krishnamurti (1895-1986),

Meditations,1969

Krishnamurti - Conversation with dr. A.W. Anderson(18) ... link2