Viaţa de apoi

"Dar cum am putea noi, simple personaje ale unei piese de teatru, să ghicim intriga ? Nu suntem dramaturgul, nu suntem producătorii, nu suntem nici măcar publicul. Ne aflăm doar pe scenă. Să redăm bine scenele în care ne suntem implicaţi acum, ne îngrijorează mult mai mult, decât scenele care ar putea urma după asta."

C. S. Lewis

(1989-1963)

Afterlife, un documentar din 2010 al regizorului şi scriitorului Paul Perry, este studiul curajos al marii întrebări a filozofiei şi religiei, "Ce se întâmplă când murim?", răspunsurile la această întrebare fiind examinate prin prisma experienţelor de moarte clinică (NDE), ajungându-se la concluzia inevitabilă că nu este nevoie să ne temem, fiindcă există viaţă după moarte, o declaraţie profundă susţinută de dovezi, pe care regizorul Paul Perry şi cercetătorii Raymond Moody şi Jeffrey Long încearcă să le treacă sumar în revistă.

Paul Perry este absolvent al Arizona State University şi co-autorul unor best-seller New York Times, care a înfiinţat propria companie de producţie, în 2005, cu scopul de a face filme inovatoare, importante, primele dintre ele fiind dedicate domeniului spiritual, surprinzând prin abordarea de subiecte unice: experienţa morţii clinice, viziuni şi minuni, anii petrecuţi de Iisus în Egipt.

"NDE sunt evenimente spirituale de o amploare şi complexitate uimitoare, care au puterea de a schimba atitudinea noastră faţă de moarte şi viaţă [...]", spunea regizorul Paul Perry.

"[...]Există motive pentru care oamenii se transformă, atunci când se întorc de la o coliziune cu moartea, unul fiind încrederea pe care au câştigat-o, atunci când au aflat că o lume nouă ne aşteaptă dincolo de ultima suflare. Un altul, în special pentru cei bolnavi fizic, este descoperirea că ne vom lăsa trupul în urmă şi vom continua să existăm ca spirite eliberate de durerea pământească."

Informaţiile prezente în film şi în cărţile scrise în comun de cele trei personaje principale, Perry, Moody şi Long, confirmă ceea ce mulţi savanţi bănuiau în secret încă din anii '70, când domeniul studiilor efectuate asupra morţilor clinice a fost iniţiat: faptul că aceste experienţe dovedesc existenţa unei vieţi dincolo de moarte.

Cunoscuţii experţi în domeniu, dr. Raymond Moody (autor al "Life After Life: The Investigation of a Phenomenon - Survival of Bodily Death" şi "Glimpses of Eternity - Mind Body Spirit") şi dr. Jeffrey Long (Evidence of the Afterlife: The Science of Near-Death Experiences), sunt intervievaţi, iar munca lor este trecută în revistă, în ceea ce priveşte NDE şi concluziile la care au ajuns, bazându-se pe sute de dosare de caz.

Dr. Long, de exemplu, crede că "cele nouă serii de dovezi" demonstrează clar supravieţuirea conştiinţei dincolo de moartea corpului fizic:

1. Conştiinţa se manifestă mai puternic în timpul NDE, decât în viaţa de zi cu zi.

2. Viziunile subiecţilor NDE sunt confirmate, ulterior, de către alţii.

3. Uzual, chiar şi viziunea supra-normală are loc în timpul NDE.

4. NDE apare chiar şi în anestezia generală.

5. Rememorarea vieţii de către subiecţii NDE include evenimente reale.

6. Fiinţele întâlnite în timpul NDE sunt aproape întotdeauna decedate.

7. Pentru copii, NDE sunt uimitor de asemănătoare cu cele ale adulţilor.

8. NDE apar coerent în toată lumea şi în toate culturile.

9. NDE transformă aproape întotdeauna persoanele afectate.

Începând de la propria experienţă a regizorului, filmul examinează fenomenul morţilor clinice iniţiind interviuri întâmplătoare, luate oamenilor de pe stradă, care conduc la o gamă largă de credinţe, variind de la noţiunile arhicunoscute de rai şi iad, la credinţa în nimicnicia vidului, de parcă am stinge lumina lăsând să se instaleze un gol imens, caracterizat de absenţa conştiinţei, majoritatea dintre noi bazându-ne doar pe simple intuiţii şi credinţe, nesusţinute de dovezi concrete, concluziile noastre privind viaţa de apoi suprapunându-se, în esenţă, cu elemente dictate de dogma creştină, fiindcă, de fapt, marea masă a populaţiei cunoaşte, în cel mai bun caz, superficial scrierile religioase, deşi dovezile scriptice se află încă la vedere.

După cum specificam şi în articolul anterior, dogma creştină, care se bazează în principiu pe scrierile religioase ce au ajuns până la noi peste secole, nu este tocmai de încredere, fiindcă până şi părintele ortodoxiei, alexandrinul Origene (185-254 e.n.), se pare că avea motive întemeiate să se plângă, încă din vremea sa, că scribii "au adăugat şi omis deseori, ceea ce au considerat de cuviinţă".

Bănuiala cu privire la falsificarea premeditată, eliminând în principal referinţele legate de reîncarnare, s-a îndreptat în special asupra perioadei dintre Conciliul de la Niceea (325 e.n.) şi anul 382, când s-au stabilit sub papa Damasus, textele celor 27 de versete admise de canonul Noului Testament şi asupra Conciliului de la Constantinopol, din 553 e.n.

În muzee şi biblioteci din întreaga lume se păstrează în jur de 4.000 de fragmente sau manuscrise ale textelor Noului Testament, în limba greacă, dintre care doar 35 datează dinaintea anului 300 e.n., iar un unic Codex Alexandrin datează din 125 e.n., fiind singurul care reuşeşte să pătrundă în bezna epocii autorilor Evangheliilor, undeva în jurul anului 200 instalându-se "zidul cronologic", o cortină grea lăsată să cadă de o putere nevăzută asupra perioadei primare a creştinismului.

Dovezi concrete ale intervenţiilor brutale asupra textelor există, prin numeroase aşa-numite "palimpseste" şi făcând abstracţie de posibilitatea unor traduceri defectuoase, trebuie să recunoaştem onest că ar putea exista şi o altă explicaţie pentru erori şi lacune: cei patru evanghelişti nu s-au priceput mai bine de atât, fiindcă, pe de o parte, tot ce au relatat erau simple consemnări ale unor evenimente transmise distorsionat, pe cale orală, iar, pe de altă parte, reîncarnarea este posibil să se fi situat pe lista acelor cunoştinţe ezoterice, comunicate de Iisus doar în intimitatea cercului ucenicilor, după cum spune Ioan 16:25:

"Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe faţă vă voi vesti despre Tatăl."

sau, în Matei, 13:10-11

"Şi ucenicii apropiindu-se de El, I-au zis: De ce le vorbeşti lor în pilde ?

iar Iisus le-a răspuns:

"Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat."

Mă văd nevoit să amplific, cumva, dezbaterea privind viaţa de după moarte, fiindcă mult mai importantă, mai cuprinzătoare şi semnificativă mi se pare noţiunea de reincarnare, care presupune o "viaţă între vieţi" şi aduce, astfel, completările de rigoare tuturor acestor experimente structurate în jurul morţilor clinice.

Mai mult decât atât, dacă vom ajunge să credem, împreună cu esenienii, că sufletul îşi selecţionează un anumit cuplu de părinţi (adică viitorul mediu de viaţă) şi, în plus, ştie de dinainte care-i va fi data naşterii, atunci ajungem la concluzia că în această alegere rezidă un anume sens, că aici există forţe secrete, care direcţionează sufletul către un anumit destin, ce încurajează dezvoltarea sa viitoare, toate aceste fapte corespunzând aproape în totalitate sistemului indian al karmei.

Mă tem că va trebui să vă mai port o vreme prin tărâmul scrierilor religioase, mai ales al celor necanonice, fiindcă respingerea noţiunii de reincarnare, de către dogma creştină, mi se pare cea mai mare şi mai gravă falsificare posibilă, deoarece o lipseşte de orice sens şi coeziune, contribuind la instalarea unui sistem de control spiritual rigid, asociat şi complice voluntar al celui politic, asupra unor fiinţe terorizate de propria lor mortalitate, care-şi acceptă fără murmur statutul de sclav, în absenţa speranţei într-o existenţă ulterioară.

Una dintre Evangheliile gnostice, pe care am pomenit-o în articolul anterior, Pistis Sophia, declară chiar din primul capitol:

"Iisus nu i-a învăţat pe ucenici întreaga dimensiune a emanaţiilor tezaurului (spiritual, fireşte); şi nici cum apar ele şi nici cum sunt structurate.",

dar, cu toate acestea, există pasaje foarte interesante, în care Iisus dezvăluie, cu bunăvoinţă, fragmente ale unei înţelepciuni pierdute.

Un exemplu extraordinar este cel al răspunsului dat de Iisus unei întrebări foarte clare a ucenicului său Ioan:

"Ce se întâmplă cu un suflet care revine de pe lumea cealaltă, pe Pământ ?",

iar răspunsul lui Iisus nu reprezintă nici pe departe un reproş sau o respingere, fiindcă declară onest şi direct:

"El bea un pahar cu apa uitării..."

Putem deduce cu absolută siguranţă că credinţa în "revenirea pe Pământ", reincarnarea unui spirit decedat (fiindcă ce ar fi de uitat în absenţa unei existenţe anterioare ?), era larg răspândită printre ucenici şi, chiar mai mult decât atât, se pare că era acceptată de toţi iniţiaţii şcolilor filozofice ale antichităţii, mai puţin de adepţii lui Horus, ceea ce ne obligă, din nou, să luăm în considerare ipoteza cenzurării deliberate a scrierilor religioase.

Pistis Sophia continuă pe acelaşi ton, mergând însă mult mai departe cu afirmaţiile radicale, atunci când Iisus le explică ucenicilor că El însuşi l-a retrimis pe Pământ pe profetul Ilie, în trupul vărului său, Ioan Botezătorul, a cărui adevărată identitate reiese chiar şi din Evangheliile canonice, astfel încât nu putem decât să rămânem uimiţi de neglijenţa cu care au tratat aceste indicii generaţii întregi de teologi, care ne ameninţă şi acum cu afurisenia dacă nu le acceptăm, cumva, concluziile închistate.

Să exemplificăm:

Matei 11:14-15:

"Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie cel ce va să vină. Cine are urechi de auzit, să audă."

Matei 17:12-13

"Eu însă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut şi au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul."

Un alt fragment biblic relevant aparţine de această dată lui Ioan 9:2:

"Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb ?".

Hmm... cum şi când ar fi putut păcătui un om, astfel încât să se nască orb ?

Din formularea întrebării ucenicilor reiese clar că ei nu considerau posibile decât două variante: o boală moştenită de la părinţi sau consecinţele unor fapte săvârşite înainte de naştere, deci evident că într-o existenţă anterioară şi nu prin obrăznicii intrauterine.

Interesantă este însă şi reacţia lui Iisus - care conform dogmei creştine ar fi trebuit să-i dojenească cu asprime că au căzut pradă unor superstiţii băbeşti - fiindcă le consideră întrebarea ca fiind perfect justificată şi le dă un răspuns neaşteptat, ce pare a sugera o şi mai mare complexitate a procesului reincarnării:

"Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările Domnului."

Sufletului actualului orb pare să-şi fi ales deliberat orbirea, pentru a-şi însuşi o anumită lecţie în reincarnarea actuală, necesară procesului de maturizare.

Din nou, paralelismul cu doctrina orientală a karmei este izbitor, deşi aceasta a fost destul de eronat percepută în Occident, fiindcă nu reprezintă o pedeapsă pentru păcatele vieţilor anterioare, ci suma unor învăţăminte rezultate din depăşirea unor obstacole grele, diferite, procesul presupunând, până la finalizare, mai mult decât o unică viaţă.

Mai mult ca sigur că acest concept, karma, era cunoscut ucenicilor, fiindcă numai în acel context întrebarea lor despre orb putea părea normală, iar Iisus nici nu s-a arătat a fi mirat şi nici nu a respins-o ca fiind stupidă.

Cu toate acestea, Iisus nu credea în inevitabilitatea ciclului karmic, fiindcă părea a predica o cale directă, specifică, anterior lui, preoţilor cultului lui Horus, mesajul putând fi rezumat astfel:

"Da, există o lege a karmei, dar o puteţi birui prin eliminarea ego-ului în faptă şi gândire, printr-o decizie liberă, fără intervenţie divină.",

celor iniţiaţi fiindu-le dezvăluit secretul, că înfăptuind porunca iubirii şi legea lui Dumnezeu, prin folosirea liberului arbitru fireşte, te poţi elibera din ciclul karmic, nemaifiind supus legilor creaţiei, fiindcă numai astfel are logică afirmaţia că asupra fiinţelor sale "moartea nu mai are nici o putere".

Din păcate, mă tem că mesajul a rămas în mare parte neînţeles, întrebarea curentă "Cum poate Dumnezeu să permită aşa ceva ?" dovedind cu prisosinţă incapacitatea noastră de a înţelege.

Putem abandona domeniul religiei şi putem găsi o explicaţie ştiinţifică a acestor fenomene de moarte clinică (experimentate individual sau în grup, prin empatie, cum specifica dr. Moody), fiindcă, cel puţin în cazul experimentelor de grup, este mai mult decât evident că explicaţia halucinaţiilor provocate de leziunile cerebrale trebuie abandonată categoric.

Revenind la documentar, în baza informaţiilor conexe prezentate pe acest blog, în timp, am putea afirma despre câmpurile informaţionale ale conştiinţei şi memoriei, că ambele evoluează în timpul vieţii prin experienţele noastre şi prin aportul informaţional al organelor noastre imperfecte de simţ, ele fiind prezente în jurul nostru şi devenind disponibile conştiinţei noastre numai prin funcţionarea creierului (şi a altor celule din corp), sub formă de câmpuri electromagnetice.

De îndată ce funcţia creierului a fost pierdută, cum ar fi în moarte clinică sau moarte cerebrală, amintirile şi conştiinţa există încă, dar receptivitatea este pierdută, conexiunea se întrerupe.

Potrivit concepţiei noastre, întemeiată pe aspectele raportate ale conştiinţei din timpul stopului cardiac, de exemplu, putem concluziona că aşa-numita conştiinţă ar putea să se bazeze pe câmpuri de informaţii, constând în unde care provin din continuumul spaţio-temporal.

În timpul stopului cardiac, funcţionarea creierului şi a altor celule din corpul nostru se opreşte din cauza anoxiei.

Câmpurile electromagnetice ale neuronilor şi ale altor celule dispar, iar posibilitatea de rezonanţă, interfaţa dintre conştiinţă şi corpul fizic este întreruptă.

O asemenea înţelegere schimbă fundamental opinia cuiva despre moarte, din cauza unei concluzii aproape inevitabile că, în momentul morţii fizice, conştiinţa va continua să existe, transferându-şi experienţa într-o altă dimensiune, într-o lume invizibilă şi imaterială, continuumul spaţio-temporal poate, în cadrul căruia sunt incluse toate: trecut, prezent şi viitor.

Cercetarea privind NDE nu ne poate oferi dovada ştiinţifică de netăgăduit a acestei concluzii, deoarece oamenii cu NDE nu au murit "complet" să spunem, dar cu toţii au fost extrem de aproape de moarte, în absenţa unui creier funcţional.

Această concluzie, că se poate experimenta conştiinţa independent de funcţia cerebrală, ar putea induce şi o mare schimbare a paradigmei ştiinţifice din medicina occidentală şi ar putea avea implicaţii practice în problemele actuale, medicale şi etice, cum ar fi îngrijirea comatoşilor sau a muribunzilor, eutanasia, avortul şi prelevarea de organe pentru transplant de la cineva aflat pe moarte, cu o pompă cardiacă activă, dar cu un diagnostic de moarte cerebrală.

Din nefericire, rigiditatea lumii academice şi absenţa unor cercetări riguroase de anvergură perpetuează starea de fapt, în care există mai multe întrebări decât răspunsuri, dar, bazându-ne pe aspectele teoretice menţionate anterior, ale experimentării continuităţii evidente a conştiinţei noastre, ar trebui, în cele din urmă, să se ia în considerare, cu seriozitate, posibilitatea ca moartea, la fel ca şi naşterea, să poată fi, foarte bine, doar simple treceri de la o stare de conştiinţă la alta.

 
"Cele mai fierbinţi locuri din iad le sunt rezervate acelora care, în vremuri de acute crize morale, îşi menţin neutralitatea."

Dante Alighieri,

Infernul

Afterlife (torrent)

Subtitrare