Asasinarea fizică şi socială a lui Eminescu

Motto:

"Mai deunezi îmi spunea că el este  ein aufgegebener Mensch ("un om sacrificat"), şi în adevăr acesta e sentimentul ce pare că-l are despre sine."

(Scrisoarea lui Petre Th. Missir către Titu Maiorescu, Iaşi, 13 mai 1884)

Consider acest articol ca fiind un demers necesar, în condiţiile în care minciuna stării fizice şi psihice precare a Poetului - şi voi scrie întotdeauna cu majusculă acest cuvânt, cu referire la Mihai Eminescu - este perpetuată de orice scriere "oficială" sau chiar "oficioasă", iar promovarea "valorilor culturale cocacoliste" se face agresiv.

O altă minciună susţinută constant în ce-l priveşte, este "certitudinea" poziţiei sale antisemite. Nu dezvolt deocamdată, subiectul manipulării generalizate bazate pe acest termen, complet eronat din punct de vedere semantic. Îi voi rezerva, poate, un articol viitor.

În mod cert, Poetul a fost un naţionalist şi nu voi alătura nici un adjectiv sau grad de comparaţie acestei noţiuni, aflată deja în opinia mea, la superlativ, deşi a căpătat recent conotaţii profund negativiste, chiar peiorative, prin echivalarea cu şovinism, în contextul impunerii deşănţate a aberaţiei numite "Noua Ordine Mondială" cu toate faţetele sale malefice: ONU, NATO, UE, NAFTA ş.a.m.d. Mogulii planetei nu mai permit naţionalismul, ca piedică în calea planurilor lor de expansiune şi înrobire mondială.

Mistificarea a fost consolidată de George Călinescu - şi nu ştiu dacă a făcut-o cu intenţie - atunci când el şi urmaşii săi, cristalizaseră un şablon convenabil despre un Eminescu victimă a unei agonii încheiată la 15 iunie 1889, printr-o "paralizie generală", pe fondul unui sifilis congenital matern, asociat cu alcoolismul şi cu alte abuzuri. Ziua de 28 iunie 1883 era declarată ca debutul morţii sale intelectuale, după care au urmat 6 ani sterili, compătimiţi de toată lumea. La crearea acestei imagini au contribuit, medici de prestigiu (savantul Gheorghe Marinescu şi Panait Zosin, de pildă), biografi, foşti prieteni sau duşmani, oameni politici etc.

O astfel de alianţă ar fi trebuit să dea de gândit, mai ales că proteste au existat din plin, din partea unor apropiaţi ai Poetului, dar au fost înăbuşite permanent.

Opera Poetului a fost cu mare grijă separată, prin ordine politice în principal, în opera poetică, aflată şi ea sub spectrul "nebuniei" şi publicistică, care a a fost interzisă după al doilea război mondial, efectele prelungindu-se până azi. Nu vi se pare dubios şi simptomatic că Poetul continuă să aibă atâţia duşmani, chiar şi după "eliberarea" din 1989 ? Numai o ofensivă atent orchestrată de forţe obscure şi fundamental antiromâneşti, ar putea explica o asemenea stare de fapt. Relevantă mi se pare, în acest sens, opoziţia isterică a lui Moses Rosen faţă de publicarea Integralei eminesciene, după 1990.

În realitate, Eminescu a fost înlăturat de la plăsmuirea destinului nostru naţional, interdicţia fiind în strânsă corelaţie cu pretinsa lui boală, ziua de 28 iunie 1883 putând fi considerată una dintre cele mai negre zile ale istoriei noastre.

Sunt temeiuri să credem că aşa-zisul "cult al lui Eminescu", nu este decât o diversiune confecţionată ad-hoc, pentru a preveni şi neutraliza apariţia unui cult real al Poetului. Strategia nu are nimic nou în ea: vă reamintesc fabricarea, după 1989, a partidului mascotă "România Mare", în fapt un satelit al puterii, indiferent de coloratură, care trebuia să blocheze orice iniţiativă naţionalistă onestă.  Vă mai reamintesc că în 1924, Panait Istrati, sub influenţa idealurilor kominterniste (apropo, nu vi se pare că idealurile Kominternului seamănă cu cele ale Noii Ordini Mondiale?), a declanşat un atac aberant la adresa lui Mihai Eminescu. Când s-a trezit din drogul internaţionalist şi s-a întors la naţionalismul eminescian, a fost imediat condamnat la moarte civilă, dispărând de pe firmament.

După cum se cunoaşte, afecţiunile neurologice provocate de sifilis sunt ireversibile, fapt contrazis flagrant, în cazul lui Eminescu, de poeziile şi articolele extrem de valoroase, publicate după 1883. Susţinătorii teoriilor avansate de Călinescu (care a găsit dovezi de nebunie până şi textele reproduse de Eminescu după marii fizicieni ai vremii, ca Robert Mayer) şi de Garabet Ibrăileanu, au emis atunci ipoteza redactării mecanice, din memorie, a unor poezii mai vechi, transformându-l pe Poet într-un auto-plagiator, lipsit de cel mai elementar simţ moral. Cum lada cu manuscrise eminesciene fusese confiscată de artizanul desfiinţării fizice şi sociale a Poetului, Titu Maiorescu, şi nu a mai reapărut, nu le-a fost dificil să-şi facă cunoscută ipoteza. Nu sunt medic, dar mi se pare extrem de selectivă această "nebunie" a Poetului, care-l împiedicase să creeze dar îi lăsase intactă memoria prodigioasă.

Există, însă, foarte multe mărturii scrise (a lui N. Petraşcu, fratele pictorului, de pildă) care atestă că Eminescu era în plină formă intelectuală chiar şi în toamna lui 1888, când traducea comedii antice, din variantele de limbă franceză sau germană, citite în original de Poet, în casa lui Maiorescu.

Deci teza vidului spiritual este falsă.

Alte câteva argumente:

- poezia Sara pe deal, unanim apreciată de critici este scrisă în 1885.

- varianta finală din La steaua, la fel de apreciată, este scrisă în 1886. Pentru cei care nu au citit-o, specific că în poezie există elemente de fizică relativistă şi astronomie. Titu Maiorescu îl acuză ipocrit, în mod public, că i-a plagiat o idee emisă într-o conferinţă, dar nu face acelaşi lucru şi într-o scrisoare trimisă în noiembrie 1886, Emiliei Humpel (sora sa), căreia chiar îi mărturiseşte că este o poezie nouă.

- internat cu forţa la Mănăstirea Neamţ, ajutat fiind de Leon Onicescu un funcţionar al mănăstirii, Poetul trimite la Convorbiri literare poezia De ce nu-mi vii, apreciată de Iacob Negruzzi ca fiind scrisă cu perfectă luciditate.

-  Eminescu publică articolele 1888 în data de 25 decembrie 1888 şi Ziua de mâine în 1 ianuarie 1889.

-  există mărturii că Eminescu publica serii de câte două articole pe săptămână, în acea perioadă, în România liberă, mare parte din ele fiind dispărute.

- ultimul articol, Numele poetului, publicat pe data de 13 ianuarie 1889, a provocat căderea guvernului, fapt unanim acceptat în epocă.

Consecinţa ? Este încarcerat ca şi în 1883 la Mărcuţa, apoi este transferat la Institutul Şuţu, unde este supus pentru a treia oară tratamentului cu mercur, de această dată injectabil, creându-se astfel aparenţa instalării paraliziei sifilitice generale.

Şi lista argumentelor este prea lungă, pentru a o putea eu epuiza în acest articol.

Eminescu era un jurnalist incoruptibil, foarte influent şi incomod, al cărui cuvânt scris putea doborî guverne. A fost unul dintre cei care s-au opus acerb modificării art. 7 din Constituţia României de la 1866, eşuând în acest demers (modificarea a fost aprobată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 6 octombrie 1879), motiv pentru care a considerat Războiul de Independenţă un eşec şi din câte cunosc a refuzat constant să-i dedice vreun vers. Probabil că asta a făcut, ca la 1880 cabala anti-eminesciană să se pună deja în mişcare, Poetul dezvăluindu-şi temerile în acest sens, mai multor apropiaţi. A făcut publice multe fapte de corupţie ale potentaţilor vremii şi a refuzat să rămână în exilul ordonat de Maiorescu, la Viena sau în Italia sau să renunţe la cariera jurnalistică.

În concluzie, francmasoni de frunte ca P.P. Carp şi Titu Maiorescu ş.a, care au executat o cenzură atentă a întregii opere şi vieţi a Poetului, au ordonat la momentul potrivit, lichidarea civilă şi fizică a lui Eminescu, care poate fi astfel considerat ca unul dintre primii "beneficiari" ai unui tratament gen "gulag psihiatric".

De tristă amintire, rămâne complicitatea lui Ioan Slavici, a cărui soţie a declarat poliţiei o pretinsă tentativă de viol din partea lui Eminescu, neanchetată ulterior, pentru a justifica întemniţarea acestuia. La fel de tristă este şi laşitatea "marelui reformator al moravurilor vremii", nenea Iancu Caragiale, care a fugit la Berlin lăsându-l pe Eminescu fără nici un sprijin, după ce a fost înştiinţat de Maiorescu că Poetul va face obiectul unei înscenări, pentru a fi eliminat din viaţa publică.

Celor interesaţi de subiect le recomand carţile: Theodor Codreanu - Dubla sacrificare a lui Eminescu şi mai ales Mihai Eminescu - Opere politice, publicată în 1997, de Editura Timpul, Iaşi.

O ediţie restrânsă, cred eu, poate fi accesată aici:

 Mihai Eminescu - Scrieri politice