Krishnamurti: Rădăcinile dereglării psihologice

Sursă film: J. Krishnamurti ONLINE

„Putem studia istoria şi putem interpreta evenimentele istorice potrivit prejudecăţilor noastre; dar să fim siguri de viitor, înseamnă să trăim o iluzie. Omul nu este produsul unei influenţe unice, ci este cu mult mai complex şi, să punem accentul pe una dintre influenţe, în timp ce le minimalizăm pe celelalte, înseamnă să generăm un dezechilibru, care ne va conduce la şi mai mult haos şi suferinţe. Omul este un proces integrat. Trebuie înţeleasă fiinţa umană în ansamblu şi nu pe componente, oricât de importantă, temporar, ar putea fi acea componentă. Sacrificarea prezentului, de dragul viitorului, este nebunia celor care sunt ahtiaţi după putere; şi puterea înseamnă răul. Aceştia îşi asumă singuri sarcina direcţionării omenirii; sunt noii preoţi. Mijloacele şi scopurile nu sunt entităţi separate, ci sunt integrate aceluiaşi fenomen; mijloacele creează scopurile. Prin violenţă nu vom putea obţine, niciodată, pacea; un stat poliţienesc nu poate produce cetăţeni paşnici; prin constrângere nu se poate cuceri libertatea. O societate fără clase sociale nu se poate forma, dacă partidul este atotputernic şi nu poate fi, niciodată, rezultatul unei dictaturi. Toate acestea sunt evidente !”

Jiddu Krishnamurti

(1895-1986)

În perioada 16-17 aprilie 1982, la sediul fundaţiei Krishnamurti din Ojai, California, s-au purtat o serie de discuţii între trei mari personalităţi, Jiddu Krishnamurti, David Bohm şi Rupert Sheldrake, alături de care s-a aflat şi un mai vechi colaborator al fundaţiei, psihiatrul John Hidley, pe tema mai mult decât sisifică a naturii minţii umane, conversaţii concretizate în peste patru ore de film, care ar trebui să se afle, la loc de cinste, în arhiva video a oricărui pasionat de spiritualitate.

M-am gândit că aş putea facilita tocmai acest obiectiv, începând cu traducerea primei părţi, intitulată „The Roots of Psychological Disorder”, a acestui film amplu şi mi-am propus să abandonez o vreme alte preocupări şi să mă cantonez exact în acest domeniu fascinant al naturii minţii umane, chiar dacă o fac cu mare întârziere, la peste 30 de ani de la evenimentul în sine.

Jiddu Krishnamurti s-a născut în data de 11 mai 1895, în Madanapalle, un orăşel din sudul Indiei. El şi fratele său au fost adoptaţi, încă din adolescenţă, de dr. Annie Besant, preşedinta de atunci a Theosophical Society. Dr. Besant, Charles Webster Leadbeater şi alţii l-au proclamat pe Krishnamurti ca fiind un guru mondial, a cărui apariţie pe scena lumii fusese prezisă de unii teozofi. Pentru a pregăti lumea pentru sosirea lui, a fost înfiinţată o organizaţie mondială, numită „Order of the Star in the East” şi tânărul Krishnamurti a fost numit liderul ei.

Totuşi, în 1929, Krishnamurti a renunţat voluntar la acest rol, pe care alţii se aşteptau să-l joace, a desfiinţat ordinul amintit, cu toate că avea enorm de mulţi adepţi şi a returnat toţi banii şi bunurile care fuseseră primite ca donaţii.

Timp de aproape şase decenii, până la decesul său din 17 februarie 1986, survenit chiar în Ojai, el a călătorit prin lume, ţinând prelegeri în faţa unor audienţe considerabile sau a unor simpli indivizi, privind necesitatea unei schimbări radicale a omenirii.

Krishnamurti este privit, în unanimitate aproape, ca fiind unul dintre cei mai mari gânditori şi dascăli spirituali ai tuturor timpurilor. Nu a subscris vreunei filozofii sau religii anume, ci, mai degrabă, a vorbit permanent despre lucruri care pe privesc pe noi toţi, în viaţa de zi cu zi, despre problemele traiului într-o societate caracterizată de violenţă şi corupţie, despre aspiraţiile individuale către siguranţă personală şi fericire şi despre necesitatea, stringentă, ca omenirea să se elibereze de poverile interioare generate de teamă, furie, traume şi păreri de rău. El a explicat, în mare detaliu, natura subtilă a minţii umane şi a subliniat necesitatea inducerii, în traiul zilnic, a unei componente spirituale şi profund meditative.

Aşa cum am spus, Krishnamurti nu a aparţinut nici unei religii organizate, secte sau ţări anume, nici nu s-a raliat vreunei şcoli de gândire politică sau ideologică. Din contră, a susţinut permanent că exact aceştia sunt factorii care dezbină fiinţele umane şi conduc la conflicte şi războaie. A susţinut, în mod repetat, în faţa ascultătorilor săi, că, înainte de toate, suntem fiinţe umane şi nu hinduşi, musulmani sau creştini, că suntem la fel cu ceilalţi oameni şi nu suntem diferiţi unii de alţii. S-a întrebat, permanent, dacă am putea păşi pe acest Pământ, fără a ne distruge pe noi înşine sau mediul. A indus, întotdeauna, în sufletele ascultătorilor săi, un sentiment profund de respect pentru natură. Învăţăturile sale transcend multor „credinţe” fabricate de om, sentimentelor şovine sau sectarismului. Fiind la fel de valabile şi astăzi, este mai mult decât clar că vor fi eterne şi universale.

Aşa cum veţi observa şi din film, a fost permanent animat de o atitudine umilă şi modestă, evitând să se considere un guru şi conversând mai mult ca un prieten apropiat partenerului de dialog, iar discursurile şi replicile sale nu s-au bazat pe aşa-zisa cunoaştere tradiţională, ci pe propriile sale intuiţii asupra minţii umane şi pe propria viziune asupra sacrului, astfel încât inspiră, continuu, un sentiment de prospeţime şi francheţe, deşi mesajul său pare să fi rămas neschimbat, în esenţă, de-a lungul anilor. Chiar şi atunci când se adresa unor largi audienţe, oamenii simţeau că se adresa fiecăruia în parte, cumva, referindu-se parcă la problemele lor personale. În interviurile private, a fost un dascăl plin de compasiune, ascultând cu atenţie orice om care-i împărtăşea necazurile, încurajându-l să se îndrepte către propria vindecare interioară şi nu către un efemer ajutor extern.

Cărturarii religioşi au descoperit în cuvintele sale o nouă lumină aruncată asupra unor concepte tradiţionale. Krishnamurti a acceptat provocarea savanţilor şi psihologilor moderni, trecând pas cu pas, împreună cu ei, prin teoriile lor şi permiţându-le, celor suficient de deschişi la minte, să discearnă limitările inerente ale acelor teorii. A lăsat în urmă o operă literară imensă, sub forma discursurilor publice, scrierilor, dialogurilor cu profesori şi studenţi, cu savanţi şi personalităţi religioase, conversaţiilor cu anumiţi indivizi, interviurilor TV sau radio şi chiar sub formă epistolară. Multe dintre acestea au fost publicate, în timp, fiind integrate în cărţi şi înregistrări, audio sau video, precum cea de faţă.

Realitatea este că nu mă simt în stare să cântăresc, în cuvinte potrivite, viaţa şi opera acestui titan al spiritualităţii umane şi, ca atare, prefer să apelez, de această dată, la propria definire a esenţei învăţăturii sale, realizată în 1980, la solicitarea biografului său, Mary Lutyens, care trebuie să se fi simţit la fel de copleşită ca şi mine de personalitatea sa.

Şi din nou este revelată, strălucit, natura perenă a învăţăturilor sale, fiindcă însuşi Krishnamurti a apelat, în acel moment, la propria sa declaraţie, făcută încă din 1929, când a afirmat:

„Adevărul este un ţinut lipsit de poteci. Omul nu poate ajunge la el prin intermediul nici unei organizaţii, prin nici un crez, prin nici o dogmă sau prin nici un ritual, prestat de vreun preot şi nici măcar prin cunoaştere filozofică sau tehnică psihologică. Trebuie să-l afle oglindit în relaţiile sale, prin înţelegerea caracteristicilor propriei sale minţi, prin observare şi nu prin analiză intelectuală sau cercetare introspectivă.

Omul a clădit, în el însuşi, imagini ale unui zid al securităţii – religioase, politice, personale. Acestea se manifestă ca simboluri, idei, credinţe. Povara acestor imagini domină gândirea unui om, relaţiile sale şi existenţa sa cotidiană. Aceste imagini sunt cauza problemelor noastre, fiindcă ele despart omul de om. Percepţia sa asupra vieţii este modelată de conceptele deja integrate în mintea sa. Conţinutul conştiinţei sale îi marchează întreaga existenţă. Individualismul este numele şi forma culturii superficiale pe care o acumulează din tradiţii şi din mediu. Unicitatea unui om nu constă în superficialitatea sa, ci în completa sa eliberare de conţinutul conştiinţei sale, care este comun restului omenirii. Ca atare, nu este o entitate individuală.

Libertatea nu înseamnă reacţie; libertatea nu înseamnă opţiune. Este doar o iluzie umană faptul că opţiunea îi conferă libertate. Libertatea înseamnă observare nedirecţionată, fără recompensă sau teama de pedeapsă. Libertatea este lipsită de motivaţie; libertatea nu înseamnă finalul evoluţiei unui om, dar marchează primul pas al adevăratei sale existenţe. Prin observare, cineva începe să descopere absenţa libertăţii. Libertatea este descoperită în absenţa opţiunii conştiente, ce ne marchează existenţa şi activitatea cotidiană.

Gândirea înseamnă timp. Gândul se naşte din experienţă şi cunoaştere, care sunt inseparabile de timp şi trecut. Timpul este inamicul psihologic al omului. Acţiunile noastre se bazează pe cunoaştere şi, ca atare, pe timp, deci omul este întotdeauna sclavul trecutului său. Gândirea este mereu limitată şi, drept consecinţă, trăim într-o stare de conflict şi luptă constantă. Nu există evoluţie psihologică. Când omul devine conştient de mobilitatea propriei sale gândiri, atunci observă separarea dintre gânditor şi gând, observator şi observat, experimentator şi obiectul experienţei sale. Va descoperi că această separare este o iluzie. Atunci, nu va mai exista decât observaţia pură, ca intuiţie neinfluenţată de umbrele trecutului sau ale timpului. Această intuiţie atemporală conduce la o mutaţie profundă şi radicală a minţii umane.

Negaţia totală este esenţa pozitivului. Când va exista negarea tuturor acelor lucruri, pe care gândirea le-a promovat în privinţa psihologiei umane, numai atunci va exista iubire, care înseamnă compasiune, dublată de inteligenţă.”

Contrar conduitei mele obişnuite, nu am ce reproşa acestui film, aşa cum am făcut cu „Obey”, de exemplu, fiindcă, deşi am fost tentat o vreme să nu mă declar de acord cu Krishnamurti, atunci când afirma că nu ne putem disocia de societate, fiindcă noi suntem cei care am creat-o, de-a lungul timpului, am realizat - depăşind indignarea mea de moment, datorată convingerii că nu avem liber arbitru, pentru a ni se putea reproşa acest fapt, al creării unei societăţi imperfecte – că, de fapt, are dreptate: noi am creat-o, fiindcă noi suntem cei care am permis să fie creată şi tot noi suntem cei care continuăm să acordăm girul existenţei sale, continuând să ne conformăm, obedienţi, unor reguli arbitrare, care o guvernează de milenii, asupra definirii cărora nu am fost niciodată consultaţi „democratic”.

Pe de altă parte, problematica abordată de film este de o complexitate extremă – definirea naturii minţii umane – şi mă îndoiesc că ar putea fi clarificată chiar şi în cele peste trei ore de film care urmează şi pe care nu am apucat să le parcurg, încă.

Este posibil, pe parcursul derulării conversaţiei, ca aceasta să vi se pară haotică, fiindcă, dacă veţi observa cu atenţie feţele celor trei interlocutori ai lui Krishnamurti, în multe momente par a oglindi o incertitudine profundă.

Nu ştiu unde să-l încadrez pe Hidley – mai ales că îmi cunoaşteţi opiniile în privinţa psihologiei actuale, practicată de emulii unui descreierat, Sigmund Freud – dar sunt tentat să-i acord credit, fără rezerve, fiindcă Krishnamurti trebuie să fi văzut ceva valoros în el, din moment ce l-a acceptat drept colaborator al fundaţiei sale, atât de multă vreme.

Ceilalţi doi, Bohm şi Sheldrake, în perspectiva timpului scurs de la filmare şi până în prezent, ştim cu toţii că şi-au consolidat statutele de profesionişti desăvârşiţi şi chiar de genii şi, cu toate acestea, ei înşişi par să fie descumpăniţi, uneori.

Cu alte cuvinte, ca reţetă simplă a succesului, aduni în aceeaşi încăpere un filozof, un biolog, un psiholog şi un fizician cuantic şi, în cele din urmă, aşa cum spuneam şi în altă postare despre filozofie, singurul care are idei clare, privind direcţia în care se îndreaptă analiza în sine, rămâne, în mod cert, filozoful.

Lăsând gluma la o parte, deşi Hidley se declară tot confuz, aproape de final, Bohm şi Sheldrake – şi mai ales cel din urmă – dau o replică pe măsură problemelor puse în discuţie de Krishnamurti.

Este chiar impresionant aplombul lui Sheldrake, în pofida tinereţii sale aparente, de atunci – avea totuşi aproape 40 de ani – dar cred că se datorează tocmai expunerii sale prelungite la aceeaşi spiritualitate indiană, între 1974 şi 1985, care trebuie să-şi fi pus amprenta asupra unui spirit atât de viu ca cel al biologului britanic.

Din nou este reiterată ideea – şi nu degeaba v-am conjurat mereu să faceţi o distincţie clară între religie şi spiritualitate – că subordonarea gândirii umane unei credinţe religioase înseamnă sclavie – sau absenţa libertăţii, dacă vă place mai mult această exprimare eufemistică – şi cuvintele au o greutate imensă, atunci când sunt rostite, cu atât de multă convingere, de un filozof de talia lui Krishnamurti.

La un moment dat, am început să-l înţeleg de ce a condus discuţia, genial, către cadrul social, punând întrebarea acidă, poate, prin consecinţe şi nu prin intenţie, cu siguranţă:

Oare psihologii nu gândesc holistic ?

Şi nu vă lăsaţi amăgiţi, fiindcă de această dată nu o las să fie pur retorică.

Am întrevăzut, fie şi parţial, cum priveşte lumea şi natura umană un astfel de geniu, aşa că haideţi să vedem care sunt soluţiile pe care ni le oferă, pe aceeaşi problemă, a dereglărilor psihologice, „ştiinţa oficială” extrasă din învăţăturile satanistului austriac, menţionat prea des pe acest blog, din păcate.

În alte două postări, mai ample (1, 2) tratam în amănunt esenţa practicii psihiatrice actuale, pe plan mondial, care nu se bazează, în nici un caz, pe teste de laborator obiective sau pe orice alt gen de examinare ştiinţifică a psihicului uman, ci pe un nenorocit de manual, biblia numită DSM sau „Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders”, a cărui ultimă ediţie, a cincea, este dezbătută furibund, în mare secret, actualmente, urmând să vadă neagra lumină a tiparului, din nefericire, în luna mai a acestui an.

„Manualul”, publicat de American Psychiatric Association, este de fapt o babilonie tâmp statistică, aşa cum îi spune şi numele, bazată pe „experienţa personală a clinicienilor, cercetătorilor, agenţiilor de reglementare în domeniul drogurilor şi ‚medicamentelor’, companiilor de asigurări, companiilor farmaceutice şi strategilor politici”, aşa cum declară o altă creaţie a elitelor masonice, „Organizaţia Mondială a Sănătăţii”, care foloseşte practic o copie a acestuia, intitulată „International Statistical Classification of Diseases and Related Health Problems (ICD)”.

Dacă din înşiruirea celor care se presupune că şi-au împrumutat „cu abnegaţie” cunoştinţele, pentru editarea acestei făcături, nu aţi reuşit să trageţi concluzia corectă – deşi ar fi suficient să vă întrebaţi, numai, ce naiba ar putea avea de spus „strategii politici” în definirea stării de sănătate mentală a oamenilor, poate doar prin contrast cu propria lor demenţă, indiscutabilă – vă mai amintesc faptul că prima ediţie, apărută în 1952, a evoluat dintr-o colecţie de studii statistice – fără nici o legătură cu medicina sau cu fiziologia umană, deci - ale spitalelor psihiatrice şi, mare surpriză, dintr-un manual al armatei americane, ale cărei practici abjecte ar fi trebuit, deja, să vă fie familiare, măcar din postările acestui blog.

Tot mai multe voci critice susţin că DSM reprezintă un sistem care consacră, neștiințific, opiniile câtorva psihiatri puternici, prin interesele financiare murdare pe care le reprezintă. Există tot mai multe dispute privind: validitatea şi seriozitatea categoriilor de diagnostic; faptul că se bazează pe simptome superficiale; folosirea unor criterii artificiale de separare a categoriilor între ele şi pe acestea de noţiunea de „normal”; punerea accentului pe prejudecăţi culturale; „medicalizarea” stării de disconfort psihic uman; conflictele financiare de interese, marii psihiatri aflându-se, în bloc, pe statele de plată ale companiilor farmaceutice; controversele politice care au condus la includerea sau excluderea, arbitrară, a unor „boli” din manual; experienţa acumulată de cei care au fost direct afectaţi de diagnosticele manualului, inclusiv de mişcarea consumatorilor-supravieţuitori.

Ca o ultimă informaţie: din 1952 şi până în prezent American Psychiatric Association a câştigat peste 100 de milioane de dolari numai din drepturile de autor asupra DSM, păzite cu ferocitate, venitul anual actual cifrându-se la peste 5 milioane dolari, iar 70% dintre autorii actualului DSM lucrează pe post de consilieri pentru firmele farmaceutice şi primesc de la acestea „onorarii personale”, scrie Der Spiegel, enumerând numai câteva mari concerne: Elli Lilly & Company, Forest Pharmaceuticals, Pfizer, Johnson & Johnson, Servier Amerique, Hoffmann – La Roche, Lundbeck, Novartis, Solvay Wyeth.

Şi dacă tot nu v-am convins, în timp ce homosexualitatea a fost exclusă politic din listă, de exemplu – fiindcă este mult prea pe placul elitei oculte mondiale şi a structurilor fasciste tip UE – în lista bolilor „psihice”, care vor necesita medicaţie agresivă, echivalentă unei lobotomii chimice şi chiar excluderii din societate, în cazul neconformării, au fost incluse: iubirea, vegetarianismul, durerea resimţită la pierderea unei fiinţe dragi, neplăcerea resimţită la locul de muncă, satisfacţia sexuală, mania vitezei, patima petrecerilor sau, din contră, izolarea în siguranţa propriului domiciliu, dependenţa de internet, patima colecţionatului ş.a.m.d.

Vă las vouă plăcerea de a continua să descoperiţi lista stupizeniilor, în care, aşa cum afirmam cu altă ocazie, numai respiraţia profundă nu a fost inclusă şi în baza căreia vom fi categorisiţi drept „dereglaţi”, de către nişte nulităţi ştiinţifice, cărora nu-mi va fi niciodată suficient de clar cine anume le-a „acordat” competenţa de a judeca şi vindeca sufletul uman.

Realitatea este că nu este deloc simplu să urmăreşti meandrele raţionamentului unui lider spiritual de talia lui Jiddu Krishnamurti, care, deşi pare să se repete, uneori, de fapt conduce discuţia către o concluzie finală fulminantă şi, în esenţă, dând crezare învăţăturilor sale, nu vom descoperi niciodată siguranţa şi vindecarea în lucrurile exterioare nouă, ca medicaţia sau vaccinurile, de exemplu, promovate printr-o filozofie falimentară a divizării medicinei în diverse discipline, bazată, la rândul ei, pe aberaţia construirii întregului „om” din piese disparate, ce se conformează principiul mecanicist, al fiinţei umane privită ca un mecanism biologic, în stilul lui Hawking.

„Să nu vă imaginaţi că ceea ce afirm se aplică tinerilor şi nu şi bătrânilor sau invers. Subliniez acest lucru fiindcă un prieten al meu spunea deunăzi: ‚De ce te-ai dedicat acestei opere ? Eşti prea tânăr. S-ar putea să te îndrăgosteşti, cândva.’ De parcă spiritualitatea ar fi rezervată celor în vârstă sau celor cu un picior deja în groapă. Din momentul în care separi viaţa şi gândirea de scopurile lor, ca pe lucruri care ar putea fi îndeplinite, eventual, într-un viitor îndepărtat, dulcea semnificaţie a acestei revelaţii deja s-a pierdut, fiindcă posibilitatea de a trăi se manifestă în orice clipă a vieţii. Viaţa nu cunoaşte împărţirea în tineri şi bătrâni.”

Jiddu Krishnamurti

(1895-1986)

The Roots of Psychological Disorder ... link2