Krishnamurti: Ce înseamnă o minte sănătoasă ?

Sursă film: J. Krishnamurti ONLINE

„Care este esenţa învăţăturii mele ? Nu este, drept urmare, mai mult decât evident, că ceea ce sunt, în relaţie cu o altă persoană, creează de fapt societatea şi, astfel, fără a mă transforma eu însumi, radical, nu pot exista transformări ale funcţiilor esenţiale ale societăţii ? Când suntem în căutarea unui sistem care să transforme societatea, nu facem decât să evităm implicaţiile problemei în sine, fiindcă un sistem nu poate transforma un om; omul transformă, întotdeauna, sistemul, aşa cum şi demonstrează istoria. Dar asta se produce numai atunci când eu însumi, în relaţia mea cu tine, înţeleg că sunt cauza haosului, a suferinţei, a distrugerii, a fricii, a brutalităţii. Să mă înţeleg pe mine însumi nu este o problemă de timp; mă pot înţelege pe mine însumi chiar în acest moment.”

Jiddu Krishnamurti (1895-1986)

The First and Last Freedom, Chapter 1

Cu această ultimă parte, intitulată „What is a healthy mind ?”, închei, plin de regret, ciclul postărilor dedicate convorbirilor purtate în perioada 16-17 aprilie 1982, la sediul fundaţiei Krishnamurti, din Ojai, California, între marele învăţător Jiddu Krishnamurti, fizicianul cuantic David Bohm, biologul Rupert Sheldrake şi psihiatrul John Hidley, pe tema naturii minţii umane, pe lungul drum de la identificarea cauzelor suferinţei psihologice până la vindecarea finală, dorită şi aşteptată de noi toţi.

„Acolo unde există diferenţe, trebuie să existe conflict, dezbinare!” – cât de simplu par să se destrame toate confuziile noastre, atunci când suntem îndrumaţi pe calea iluminării de un dascăl autentic al lumii, aşa cum este Jiddu Krishnamurti, care ar putea elimina, cu o singură frază, umbrele ce încă mai plutesc în minţile unora, în ceea ce priveşte strategia diabolică a elitelor lumii, de a ne menţine în sclavie, prinşi în plasa de păianjen a competiţiei, exacerbată de aşa-zisele diferenţe dintre noi - de culoare, de religie, de educaţie - una mai aberantă decât alta, în ultimă instanţă.

Şi folosesc timpul prezent vorbind despre Krishnamurti, deşi, fizic vorbind, a plecat de ceva vreme dintre noi, fiindcă, pe de o parte, învăţăturile lui l-au scos în afara scurgerii liniare a timpului nostru, convenţional stabilit, iar, pe de altă parte, am convingerea că vastitatea şi actualitatea lor asigură răspuns pentru orice îndoială care ne-ar putea bântui sufletele, torturate de absurdul acestei lumi.

Nici nu este dificil să trăieşti în confuzie, fiindcă prin tocirea semnificaţiei cuvintelor datorită uzului lor, de mii de ani, la modul nediscriminat, propagandistic, ajungem să considerăm drept sinonime noţiuni altminteri foarte diferite, cum ar fi atenţia şi concentrarea, de a căror importanţă reală nici măcar nu am fi conştienţi, dacă nu am fi traşi de mânecă de un spirit superior.

Într-o lume a rătăcirii spirituale evidente nu poţi decât să te întrebi:

Cine i-a calificat pe preoţi să „împartă cuvântul Domnului” ?

Chiar credeţi că Dumnezeu, însuşi, coboară din ceruri şi le dă diplome la absolvirea seminarului sau a institutului teologic ?

Avem preoţi din vremuri imemoriale, cum spune Krishnamurti şi lumea stă mai prost ca oricând; deci cât timp le vom mai accepta promisiunile mincinoase, pe care le mai şi plătim cu bani grei, cum că numai ei ne netezesc calea spre mai bine, spre mântuirea spirituală ?

În locul unei căutări sterile, în afara fiinţei noastre, a răspunsului la problema devenirii umane, vă ofer, în continuare, încă un text parţial, o traducere a învăţăturilor sale, sintetizate cu ocazia unui interviu din data de 20 februarie 1949.

„Întrebare: Ce anume înţelegeţi prin transformare ?

Jiddu Krishnamurti: În mod evident, ar trebui să fie o revoluţie radicală. Criza mondială o cere. Vieţile noastre o cer. Incidentele, îndeletnicirile, angoasele noastre zilnice o cer. Problemele noastre o cer. Trebuie să fie o revoluţie fundamentală, radicală, fiindcă tot ceea ce reprezentăm se află în colaps. Deşi aparent pare să existe ordine, de fapt există o decădere lentă, distructivă – valul de distrugeri copleşeşte constant valul vieţii.

Aşadar, trebuie să existe o revoluţie, dar nu o revoluţie bazată pe o idee. O asemenea revoluţie nu este decât continuarea unei idei şi nu o transformare radicală. Şi o revoluţie bazată pe o idee nu aduce decât vărsare de sânge, distrugeri şi haos. Din haos nu poate fi creată ordine; nu poţi crea deliberat haos şi să speri să creezi ordine din acel haos (n.b. Atenţie la doctrina tembelă a masonilor, care şi stă la baza „noii ordini mondiale”: „ordine din haos”). Nu sunteţi aleşii lui Dumnezeu, ca să puteţi crea ordine din confuzie şi haos !

Aceasta este o concepţie fundamental falsă, prezentă la acei oameni care doresc să creeze tot mai multă confuzie pentru a putea produce ordine. Fiindcă deţin puterea de moment, presupun că ştiu toate căile de a produce ordine. Dar, examinând această întreagă catastrofă – repetarea la nesfârşit a războaielor, conflictul neîncetat dintre clasele sociale, dintre oameni, îngrozitoarea inechitate economică şi socială, distribuţia inegală a aptitudinilor şi înzestrărilor, prăpastia existentă între cei care sunt extraordinar de fericiţi, imperturbabili şi cei care sunt prinşi în plasa urii, a conflictelor şi a suferinţei – văzând toate acestea, atunci trebuie să se producă o revoluţie, trebuie să existe o transformare completă, nu-i aşa ?

Acum,  oare  această  transformare,  această  revoluţie  radicală  este  realizarea supremă sau nu este decât o soluţie  de  moment ? Ştiu că ne-am dori să fie realizarea supremă, fiindcă este atât de uşor să gândeşti în termenii unei rezolvări în timp. Într-un final vom fi transformaţi, în cele din urmă vom fi fericiţi, în cele din urmă vom descoperi adevărul, dar, între timp, haideţi să continuăm astfel. Desigur, un asemenea lucru trebuie să se producă din moment în moment, trebuie descoperit încă o dată şi, cu siguranţă, nu poate exista descoperire fără acumulare. Cum am putea noi descoperi noul, dacă trebuie să purtăm povara vechiului ? Numai prin încetarea manifestării acelei poveri am putea descoperi noul.

Deci, pentru a descoperi noul, eternul, în prezent, din moment în moment, cineva are nevoie de o minte extraordinar de atentă şi nu de o minte aflată în devenire. O minte aflată în transformare nu poate cunoaşte, niciodată, binecuvântarea mulţumirii de sine – nu mulţumirea unei satisfacţii infatuate, nu mulţumirea obţinerii unui anume rezultat, ci acea mulţumire care intervine atunci când mintea vede adevărul în ceea ce există şi falsul în ceea ce există. Perceperea acelui adevăr are loc moment de moment şi acea percepţie este întârziată de redarea în cuvinte a momentului în sine.

Aşadar, transformarea nu este un rezultat final. Transformarea nu este un rezultat. Rezultatul implică un reziduu, o cauză şi un efect. Acolo unde există cauzalitate, există obligatoriu un efect. Efectul este doar rezultatul dorinţei voastre de a fi transformaţi. Când doriţi să fiţi transformaţi, continuaţi să gândiţi în termenii devenirii şi cel aflat în devenire nu poate afla, niciodată, ce anume înseamnă să fii.

Adevărul există de la un moment la altul, iar fericirea care continuă să existe nu este fericire. Fericirea este acea stare a firii care este atemporală. Acea stare atemporală poate surveni numai atunci când există o nemulţumire extraordinară – nu acea nemulţumire care a descoperit o canalizaţie prin care poate refula, ci acea nemulţumire care nu are nici o ieşire, care nu are nici o cale de a evada, care nu mai caută împlinirea.

Numai atunci, în acea stare de nemulţumire supremă, poate lua fiinţă realitatea. Acea realitate nu poate fi cumpărată, nu poate fi vândută, nu poate fi reprodusă; nu poate fi cuprinsă în cărţi. Trebuie descoperită moment de moment, în zâmbet, în lacrimă, sub o frunză moartă, în gândurile fugare, în împlinirea iubirii – fiindcă iubirea nu diferă de adevăr. Iubirea este acea stare a firii în care procesarea temporală a gândirii a încetat cu desăvârşire. Şi, acolo unde există iubire, acolo există transformare. Fără iubire, revoluţia nu are nici un sens, fiindcă, atunci, revoluţia nu ar însemna decât distrugere, decădere, o suferinţă perpetuă, din ce în ce mai mare. Acolo unde există iubire, există revoluţie, fiindcă iubirea înseamnă transformare de la un moment la altul.”

Cred, de asemenea, că se cuvine, într-un final, pentru a ne completa imaginea asupra esenţei învăţăturilor lui Krishnamurti, să dau cuvântul şi unuia dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai maestrului şi, totodată, protagonist al acestei serii de filmări, pe care am avut privilegiul de-a o traduce, considerat unanim ca unul dintre cei mai buni fizicieni cuantici ai tuturor timpurilor, ce a intuit, printre primii, natura holo-fractală a Universului, dar şi a gândirii umane, David Bohm.

„Primul meu contact cu opera lui Krishnamurti s-a produs în 1959, când i-am citit cartea ‚First and Last Freedom’. Ceea ce mi-a trezit, în mod deosebit, interesul a fost înţelegerea sa profundă a problemei observatorului şi a obiectului observării. Această problemă a fost multă vreme în centrul propriilor mele preocupări, ca fizician, interesat, în principal, de semnificaţia teoriei cuantice, care, pentru prima oară în existenţa fizicii, ca ştiinţă, a introdus noţiunea de inseparabilitate a celor două concepte, drept condiţie esenţială a înţelegerii legilor fundamentale ale materiei, în genere.

Din această cauză, dar şi din cauză că acea carte conţinea multe intuiţii profunde, am simţit că este imperios necesar ca eu să vorbesc cu Krishnamurti, direct şi personal, cât mai curând posibil. Şi, când l-am întâlnit pentru prima oară, într-una din vizitele sale la Londra, am fost şocat de extraordinara uşurinţă de a comunica cu el, care a fost posibilă datorită intensei energii pe care o implica ascultându-mă şi datorită eliberării de orice mecanisme auto-protectoare sau bariere, în modul în care a răspuns la afirmaţiile mele. Ca om de ştiinţă, m-am simţit complet confortabil cu acel gen de răspuns, fiindcă era, în esenţă, de aceeaşi calitate cu cel obţinut în contactele mele cu alţi oameni de ştiinţă, cu ale căror concepţii teoretice avea multe în comun. […]

Ulterior, am început să mă întâlnesc cu Krishnamurti, regulat şi să discut cu el, ori de câte ori venea la Londra. Am iniţiat o asociere care, de atunci încoace, a devenit mai apropiată, pe măsură ce am devenit interesat de şcoli ca Brockwood Park din Londra, care a fost înfiinţată la iniţiativa lui. În aceste discuţii, am dezbătut destul de profund multe probleme, care mă interesau pe mine, în activitatea mea ştiinţifică. Am examinat natura spaţiului şi a timpului şi natura lor universală, ambele privite în raport cu natura externă şi cea a minţii. Dar, mai apoi, am ajuns să analizăm dezordinea şi confuzia generalizată, care caracterizează conştiinţa omenirii.

În acest domeniu, am întâlnit ceea ce cred că este descoperirea esenţială a lui Krishnamurti. Ceea ce el susţinea cu seriozitate, era că toată această dezordine, care este cauza primordială a durerii şi suferinţei generalizate şi care împiedică fiinţele umane să conlucreze eficient, îşi are rădăcinile în faptul că suntem ignoranţi în ceea ce priveşte natura reală a propriilor noastre procese cognitive. Sau, cu alte cuvinte, se poate afirma că nu vedem ceea ce se întâmplă, de fapt, atunci când suntem angajaţi în procesul gândirii. Prin atenţie exclusivă şi prin observarea acestei activităţi, a gândirii umane, Krishnamurti crede că percepe direct gândirea, ca pe un proces material, ce se produce în interiorul fiinţei umane, în creier şi în întreg sistemul nervos.

În mod obişnuit, avem tendinţa de a fi conştienţi numai de conţinutul gândirii şi mai puţin de modul cum se produce, de fapt. Cineva ar putea ilustra acest concept, analizând ceea ce se întâmplă când citeşte o carte. De regulă, cineva este atent, aproape integral, la semnificaţia frazelor pe care le citeşte. Totuşi, cineva poate fi conştient şi de cartea în sine, de formatul ei - ca fiind constituită din pagini care pot fi întoarse, din cuvinte tipărite cu cerneală - de textura hârtiei etc. Similar, putem fi conştienţi de structura reală şi de funcţiile procesului gândirii şi nu numai de conţinutul său.

Cum se poate produce o asemenea conştientizare ?

Krishnamurti propune ceea ce el denumeşte meditaţie. Acum, cuvântul meditaţie a fost desemnat unor categorii ample şi chiar contradictorii de practici, multe dintre ele implicând, mai degrabă, anumite genuri superficiale de misticism. Krishnamurti are în minte o noţiune clară şi perfect definită, atunci când foloseşte cuvântul. Cineva poate obţine o indicaţie validă a semnificaţiei sale, luând în considerare rădăcina din care a derivat cuvântul (rădăcinile cuvintelor, în conjuncţie cu semnificaţiile lor actuale, general acceptate, oferă adesea intuiţii surprinzătoare asupra semnificaţiilor lor mai profunde). Cuvântul englez ‚meditation’ este bazat pe rădăcina latină ‚med’, care înseamnă ‚a măsura’. Accepţiunea actuală a cuvântului este de ‚a reflecta’, ‚a cântări’ (similar cu a măsura) şi de ‚a acorda mare atenţie’. Similar, cuvântul sanscrit pentru meditaţie este ‚dhyana’, care este înrudit îndeaproape cu ‚dhyati’, însemnând ‚a reflecta’. Deci, la acest moment, a medita ar însemna ‚a cântări şi a reflecta, în timp ce se acordă o atenţie deosebită procesului care se petrece atunci când cineva face aşa ceva’.

Cam aceasta este semnificaţia a ceea ce înţelege Krishnamurti prin iniţiere a meditaţiei. Ceea ce înseamnă că cineva acordă o atenţie deosebită la tot ceea ce se întâmplă, în conjuncţie cu gândirea efectivă, care este sursa fundamentală a dezordinii generalizate. Cineva practică asta fără opţiuni, fără criticism, fără acceptare sau respingere a ceea ce se întâmplă. Şi toate acestea au loc împreună cu reflectarea la semnificaţiile învăţăturilor trase de cineva asupra gândirii, în sine (asta seamănă poate cu cititul unei cărţi ale cărei pagini au fost amestecate, şi, fiind pe deplin conştient de această dezordine, în loc de a ‚descoperi o anumită semnificaţie’, în confuzia care se produce, mai degrabă accepţi paginile, aşa cum se întâmplă să apară).

Krishnamurti a observat că însuşi actul meditaţiei, în sine, va produce ordine în gânduri, fără intervenţia voinţei, alegerii, deciziei sau a oricărei acţiuni a ‚gânditorului’. Pe măsură ce se produce o asemenea ordonare, larma şi haosul, care reprezintă, de regulă, zgomotul de fond al conştiinţei noastre, dispar şi mintea devine, în genere, tăcută (gândurile apar numai atunci când sunt necesare îndeplinirii unui ţel cu adevărat important şi, apoi, se opresc, până când sunt necesare din nou).

În această tăcere, Krishnamurti afirmă că se întâmplă ceva nou şi creator, ceva care nu poate fi cuprins în cuvinte, dar care are o semnificaţie crucială pentru întreaga viaţă. Deci, el nu încearcă să comunice acest lucru verbal, ci, mai degrabă, le solicită celor care sunt interesaţi ca ei să exploreze domeniul meditaţiei direct, pentru ei înşişi, prin atenţia efectivă acordată naturii gândirii.

Fără a încerca să examineze această semnificaţie mai profundă a meditaţiei, cineva poate spune, totuşi, că meditaţia, în sensul acordat de Krishnamurti cuvântului, poate ordona activitatea noastră mentală, în întregime şi acesta poate fi factorul cheie, în încercarea de a pune capăt durerii, suferinţei, haosului şi confuziei, care au afectat, în decursul erelor, majoritatea omenirii şi care încă mai sunt prezente, fără a exista perspectiva vizibilă a vreunei schimbări fundamentale, în viitorul apropiat.

Opera lui Krishnamurti este plină de ceea ce s-ar putea numi ‚esenţa abordării ştiinţifice’, atunci când este analizată în forma sa supremă şi cea mai pură. Astfel, el pleacă de la un fapt, această realitate a naturii proceselor noastre cognitive. Acest fapt este fundamentat prin atenţie nedivizată, implicând ascultarea grijulie a proceselor conştiinţei şi observarea ei, cu asiduitate. În acest proces, cineva învaţă constant şi din această învăţătură răsare intuiţia, asupra ansamblului sau naturii generice a proceselor cognitive. Această intuiţie este testată, ulterior. Mai întâi, cineva observă dacă aceasta prezintă propria sa ordine raţională. Apoi observă dacă aceasta va conduce la ordine şi coerenţă, prin ceea ce se revarsă din ea în întreaga sa viaţă.

Krishnamurti subliniază constant că el nu este, în nici un caz, o autoritate. El a făcut anumite descoperiri certe şi, pur şi simplu, face tot posibilul pentru a le face accesibile acelor persoane care sunt dispuse să asculte. Opera sa nu conţine esenţa vreunei doctrine, nici nu oferă tehnici sau metode, pentru a obţine o minte tăcută. Nu intenţionează să pună bazele nici unui sistem de credinţă religioasă. Mai degrabă, este la îndemâna oricărei fiinţe umane să vadă dacă poate descoperi, ea însăşi, ceea ce Krishnamurti denumeşte atenţie şi, pornind din acel punct, să-şi facă propriile descoperiri.

Este mai mult decât clar, că o asemenea introducere poate, în cel mai bun caz, să arate doar modul cum opera lui Krishnamurti este văzută de o anumită persoană, un om de ştiinţă, aşa cum sunt eu însumi. Pentru a înţelege integral ceea ce susţine Krishnamurti, este necesar, desigur, să începi să citeşti efectiv propriile sale spuse, referitoare la importanţa covârşitoare a atenţiei, dintre toate celelalte răspunsuri umane, introspective şi extrospective, pe care le-am discutat aici.”

„Nu este ceva ce obţii, Dumnezeule, prin post, prin ritualuri, prin toate aceste absurdităţi !” – şi, prin aceste spuse concluzive, Krishnamurti ne poartă, parcă, printr-un ciclu al cunoaşterii umane autentice, înapoi, la înţelepciunea originală a lui Buddha, care şi-a găsit iluminarea mergând pe calea de mijloc şi nu practicând extremele, dovedite a fi, în timp, complet inutile şi, în aceeaşi ordine de idei, să sperăm că nu numai John Hidley a priceput, într-un final, că nu te poţi numi psihiatru şi nu poţi emite pretenţia de a vindeca minţile semenilor tăi, dacă nu ai, tu însuţi, o minte cu adevărat sănătoasă.

„Poţi sta în postura potrivită, cu spatele drept, respirând corect, făcând pranayama şi toate celelalte pentru următorii zece mii de ani şi nu te vei apropia cu absolut nimic de perceperea naturii adevărului, fiindcă nu te-ai înţeles, deloc, pe tine însuţi, modul tău de a gândi, modul tău de a trăi. Nu ai pus capăt suferinţei tale şi vrei să descoperi iluminarea. Poţi face tot felul de exerciţii cu trupul tău şi asta pare să fascineze oamenii, fiindcă simt că asta le va dărui o oarecare putere, un oarecare prestigiu. Înţelegeţi, vă rog, că aceste puteri sunt ca lumânările în bătaia soarelui, sunt ca lumina aruncată de o lumânare, atunci când soarele străluceşte la maxim.”

Krishnamurti in India, 1970-71

What is a Healthy Mind ? ... link2