Necazul cu experţii

"Aţi fi dispuşi să pariaţi cu salariul pe o lună, pe prognoza meteorologică pentru ziua de mâine ? Dacă nu, atunci cum de sunt dispuse atâtea state să parieze cu miliarde de dolari pe prognozele încălzirii globale, care sunt încă şi mai slab fundamentate decât meteorologia ?"

Thomas Sowell,

economist şi filozof politic american

CBC Canada difuza în data de 29.09.2011 un nou documentar, The Trouble with Experts, în regia lui Josh Freed, care ne reaminteşte într-un stil alert şi ironic, de una dintre laturile fundamentale ale manipulării televizate, dependenţa noastră de "experţi", care ne spun cum şi ce să mâncăm, cum să ne creştem copiii, cum să votăm, cum să ne reparăm casele, cum să alegem vinurile sau operele de artă, cum să interpretăm evenimentele politice şi, până de curând, când marea escrocherie economică mondială a fost dată din nou în vileag, ce acţiuni bursiere să alegem.

La începutul acestui an, vă avertizam printr-un documentar foarte bine realizat, Ethos, despre aportul lui Edward Bernays, nemernicul nepot al nu mai puţin maleficului Sigmund Freud, în structurarea propagandei moderne, cunoscută ca "relaţii publice", el fiind artizanul comunicatelor de presă, al dezbaterilor între "experţi" şi al experţilor care manipulează opinii în mass media, prezentând statistici părtinitoare sau, pur şi simplu, falsificate.

Prin acest nou documentar, putem analiza la rece opţiunea noastră comodă, de a ne abandona propriile opinii în favoarea unor "experţi" de mucava, motivaţi fiind de titlurile răsunătoare ale acestora, de tinichelele academice care le zornăie agăţate de coadă şi nu în ultimul rând, de tupeul agresiv cu care ştiu să-şi impună opiniile, călcând în picioare orice opoziţie, ridiculizând din faşă posibilitatea existenţei unor opţiuni alternative.

Desigur că nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil, dacă nu ar fi existat complicitatea abjectă a mass media în impunerea publică a acestor farsori, drept autorităţi de necontestat, prin ignorarea obedientă a realităţii: prognozele acestor escroci televizaţi s-au dovedit a fi în majoritate false.

Fără îndoială că sunt enorm de multe alegeri în viaţă, în domenii despre care nu avem mai deloc informaţii sau experienţă proprie, în care se simte nevoia unui sfat, mai ales că nimic nu-i este mai drag fiinţei umane decât de a greşi urmând sfaturile altora, pentru a avea pe cine trage la răspundere în caz de eşec.

Numai că în cazul acestor guru mondiali, care s-au strecurat în orice domeniu, suntem lipsiţi de acea ultimă posibilitate, fiindcă indignarea noastră sau sănătatea sau averea noastră ruinată, nu se vor bucura în nici un caz de o mediatizare echivalentă, chiar dacă dezastrul provocat de prognozele mincinoase ale "experţilor" s-a extins la nivel de ţară sau chiar la nivel mondial, dacă ne referim la actuala criză economică.

Dincolo de simpla comoditate, de a lăsa alegerile dificile în seama altora, problema este mult mai complexă şi depăşeşte cu mult banala naivitate individuală.

Nu ştiu când şi cum s-a strecurat în gândirea oamenilor ideea că mass media şi în special televiziunea ar fi invenţii benefice, deoarece, dacă ţinem cont de mercantilismul fundamental al societăţii actuale, sumele imense investite în mass media denotă interese enorme din partea celor ce deţin aceşti bani, corporaţii sau bănci sau guverne, interese care niciodată nu coincid cu ale noastre, nici individual, nici la nivel de grup sau populaţie.

Mult mai corect ar fi fost - şi nici acum nu e prea târziu să o facem - să privim mass media în adevărata sa lumină, de instrument perfid de propagandă -  pe care nu merită să o mai şi plătim ca să o urmărim - menit să impună nu bunăstarea mondială a omenirii, ci interesele meschine ale marilor grupuri financiare de influenţă, în buzunarul cărora se află toate guvernele şi toate partidele politice.

"Cu toţii dorim ca oamenii înţelepţi să ne dezvăluie secretul ascuns, latura insidioasă a lucrurilor - cineva ce ştie mult mai multe decât noi, simplii muritori."

scria regizorul Josh Freed,

"Dar realitatea este că majoritatea acelor aşa-zişi 'experţi' nu cunosc mai multe decât mine sau decât tine. De fapt, studii laborioase, întinse pe perioade de peste 20 de ani, au revelat că au dreptate cam în jumătate din cazuri."

Cu ce anume echivalează o asemenea acurateţe a prognozelor experţilor ?

E foarte simplu de răspuns şi toţi am folosit această metodă "savantă" de a alege ceva în viaţă: datul cu banul.

Descoperiri similare ale "experţilor în experţi", pe care-i întâlnim în film, ca Philip Tetlock, profesor de psihologie la Berkeley, Christopher Cerf, co-fondatorul "Institutului în expertologie" sau scriitorul David Freedman, autorul cărţii intitulată "Wrong", conduc la o concluzie şi mai gravă: cu cât greşesc mai mult, aceşti "experţi", cu atât mai mult sunt mediatizaţi şi finanţaţi.

Nu mai avem nevoie de experţi, pentru a trage noi înşine concluzia ce decurge din asta: mass media este destinată în exclusivitate propagării deliberate a minciunii, prin crearea şi susţinerea de false personalităţi, cu atât mai mediatizate cu cât sunt mai vândute şi mai lipsite de scrupule.

Christopher Cerf afirma:

"Producătorii de televiziune nu vor ca noi să stăm să ascultăm afirmaţiile unui expert, de genul 'asta îmi repet eu însumi, adeseori'. Ei doresc certitudine, claritate sau dramă şi apelează numai la 'experţi' care văd lucrurile în alb sau negru sau sunt fericiţi să-şi exagereze meritele, pentru a părea mult mai interesanţi şi distractivi.",

iar Tetlock adăuga:

"Experţii care au cel mai des dreptate, în studiile noastre, sunt prudenţi, liniştiţi şi, cumva, chiar plictisitori. Încercaţi voi să vindeţi aşa ceva unui producător de televiziune !".

Există desigur domenii, în care este extrem de greu să-ţi formezi propria opinie, aşa cum se arată şi în film, ca oenologia sau arta, în care calităţile obiectelor studiate sunt, pur şi simplu, subiective şi de aceea sunt mult mai dificil de cuantificat.

Deşi, sincer vorbind, în artă cred că ar fi fost foarte simplu de decis calitatea unei lucrări, dacă ne-am fi bazat pe bunul simţ şi pe latura estetică şi nu pe vechime sau tendinţe la modă sau pe renumele artistului sau al indivizilor care recomandă lucrarea sine.

Dacă am fi procedat astfel, ar fi fost extrem de simplu de eliminat de pe scena artistică o nulitate ca Picasso, de exemplu - creat şi susţinut de masonerie - fiindcă un lucru este mai mult decât clar: dacă femeile ar fi arătat aşa cum le-a pictat Picasso, atunci nu am mai fi ajuns să vizionăm acest documentar, fiindcă rasa umană ar fi fost de multă vreme supusă extincţiei.

Nu voi intra în amănunte, privind falsificatorul celebru John Myatt, care este unul dintre protagoniştii filmului, fiindcă aventura sa - cotată de Scotland Yard ca cea mai mare fraudă în arta secolului XX - a fost prezentată suficient de detaliat de către realizatori, ci mă voi rezuma la a vă face cunoscut un alt caz de falsificator celebru, care poate concura cu succes la acelaşi titlu, ce i-a fost atribuit lui Myatt, cred eu, doar în virtutea uitării.

Frank Arnau - un vienez celebru cu numele real de Heinrich Schmitt, autor de cărţi de ficţiune - scria în 1959 o carte formidabilă, "Kunst der Fälscher - Fälscher der Kunst. 3000 Jahre Betrug mit Antiquitäten", tradusă şi în limba română, cu titlul "Arta falsificatorilor - falsificatorii artei".

Lucrarea impunea unele probleme tulburătoare, la fel de actuale şi acum:

- în primul rând, punea sub semnul întrebării modalitatea snoabă şi subiectivă de apreciere a lucrărilor de artă şi, implicit, autoritatea morală a aşa-zişilor "experţi în artă", dovedind fireşte, doar prin falsurile cunoscute, cât de nesigură este de fapt o astfel de evaluare şi cât de absurde sunt, din această perspectivă, sumele imense vehiculate pe piaţa artei, pentru lucrări a căror origine este cu atât mai îndoielnică, cu cât sunt mai vechi şi, poate, mai celebre;

- în al doilea rând, cartea revela o dilemă şocantă, sugerată chiar de titlu: dacă falsificatorii sunt capabili să creeze lucrări de o asemenea calitate, încât tronează, decenii la rând, la loc de cinste în muzee sau colecţii private, cum rămâne atunci cu arta falsificatorilor, fiindcă numai lipsa mediatizării şi ipocrizia neacceptării lor de către cercurile oficiale de "experţi", par să-i priveze, pe nedrept, de recunoaşterea oficială a talentului lor indiscutabil.

Cu alte cuvinte: câte talente reale sunt distruse din start, doar pentru simplul fapt că nu reuşesc să pătrundă în conştiinţa publică, decât postum, în cel mai fericit caz, tocmai din cauza incompetenţei branşei "experţilor în artă" ?

Unul dintre exemplele furnizate în carte era al olandezului Han van Meegeren (1889-1947), un pictor extrem de talentat, care a ales printre primii o modalitate mai subtilă de a falsifica arta, folosind doar nume ca Frans Hals, Pieter de Hooch, Gerard ter Borch şi Johannes Vermeer, pentru a-şi certifica propriile lucrări de artă, pictate desigur în stilul maeştrilor menţionaţi anterior.

Cel mai celebru fals al său, un Vermeer - pe care se pare că-l prefera, ca stil de lucru - este pictura "Supper at Emmaus", creată în 1937, pe când se afla în sudul Franţei, care a fost aclamată pe plan mondial de către toată şleahta experţilor, ca fiind cea mai reuşită operă a celebrului pictor olandez.

Minuţiozitatea lui Han van Meegeren era impresionantă: picta pe lemn, pe care îl extrăgea din duşumelele caselor olandeze, ce aveau o vechime corespunzătoare picturii pe care dorea s-o impună drept creaţie a maeştrilor, îmbătrânea artificial picturile, cu mare grijă, pentru a dezvolta reţeaua normală de fisuri ce apar în vopsea în decursul timpului şi chiar umplea fisurile, astfel obţinute, cu praf extras de sub duşumelele aceloraşi case din care alegea lemnul.

Reţeta era perfectă şi singurul "modernism" la care a fost obligat să apeleze, în absenţa pigmenţilor originali folosiţi de marii maeştri, a fost utilizarea formaldehidei în componenţa unora dintre culori.

Spre deosebire de Myatt, Meegeren a fost arestat urmând a fi executat drept colaboraţionist, fiindcă una dintre picturile sale, un fals Vermeer desigur, ajunsese în colecţia privată a lacomului Hermann Göring, care jefuise opere de artă din întreaga Europă.

Confruntat fiind cu perspectiva deloc roză a plutonului de execuţie, Meegeren a recunoscut falsurile, dar nu a fost crezut, fiind obligat să creeze un nou fals, în închisoare, pentru a-şi dovedi tehnica impecabilă, unul dintre argumentele decisive în favoarea condamnării sale la numai un an de închisoare, pentru fals, fiind tocmai prezenţa formaldehidei în picturile sale, substanţă inexistentă în Evul Mediu.

Cred că titlul acordat cu generozitate lui John Myatt, de către Scotland Yard, i se cuvine pe drept lui Han van Meegeren, fiindcă falsurile sale, achiziţionate inclusiv de guvernul olandez, au fost evaluate la peste 30 de milioane de dolari, la valoarea actuală.

Desigur că marea problemă a acestui documentar este că pentru a demonta mitul "experţilor", regizorul s-a văzut nevoit să apeleze el însuşi la "experţi", doi dintre ei fiind cel puţin dubioşi.

Dr. Joe Schwarcz este profesor şi "gardian al ştiinţei", cum se afirmă emfatic în film, la aceeaşi universitate canadiană ciudată, McGill, la care a activat unul dintre cei mai oribili eugenişti ai secolului trecut, dr. Ewan Cameron.

În plus, Schwarcz este unul dintre răsfăţaţii super premiaţi ai comunităţii academice şi, chiar mai rău, este consultant pentru o serie de mari corporaţii din clasamentul Fortune 500, inclusiv pentru nemernicii de la Monsanto.

Desigur că are şi meritul de a spune şi câte un adevăr, pe ici pe colo: dacă vrei să afli interesele ascunse din spatele unei campanii televizate, caută să afli sursa banilor.

William White a fost economistul-şef al celei mai criminale bănci din lume, care este menţionată doar prin iniţialele B.I.S. în film.

Bank for International Settlements, cu sediul la Basel, în Elveţia, este "mama" băncilor private, numite fals "naţionale" - deci inclusiv pentru Federal Reserve a americanilor - fiind creată în baza acordurilor de la Haga, din 1930 şi aflându-se în proprietatea exclusivă a demonicei, la propriu, familii Rothschild.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că, la final de carieră, White şi-a pus convenabil în cap niţică cenuşă economică, avertizând comunitatea internaţională, încă din 2007, asupra iminentei crize a creditelor subprime - aşa cum relata Der Spiegel - dar comunitatea, în "infinita ei înţelepciune", a preferat să meargă pe mâna unui individ aflat într-un eşalon subordonat lui White, până în ianuarie 2006, Alan Greenspan de la Federal Reserve.

Aflat la pensie, White îşi poate permite să facă afirmaţii radicale, de genul "ştiinţa economică nu este, de fapt, o ştiinţă" - demascând escrocheria piramidală ascunsă sub calcule complexe şi sute de tomuri de teorii fanteziste, numită "economie de piaţă" - după ce a servit cu obedienţă oculta financiară mondială, în întreaga sa carieră. Curajos şi vertical individ !

"Un previzionist sofisticat se foloseşte de statistici, la fel ca beţivul de stâlpii de iluminat - mai degrabă ca sprijin, decât pentru iluminare."

Andrew Lang

(1844-1912)

The Trouble with Experts (torrent)

Subtitrare